Introducerea acestui post e însuşi postul precedent.
.
Lavinia mi-a adus lucruri minunate din Madrid, nici dacă mi-ar fi trecut prin minte să cer cuiva nişte obiecte atât de mişto, cred că nu s-ar fi suprapus atât de bine intuitiv peste preferinţele mele de care nici nu am habar până în momentul în care le găsesc eu însămi prin magazine. Lavinia are nota zece la multe chestii. Intuiţia de a face un cadou mişto (cel puţin în ceea ce mă priveşte) e una dintre materiile la care îi dau media zece fără să aştept să dea teză semestrul ăsta. Evident, am scris-o pentru că ştiu că-mi citeşte uneori blogul. E frumos să mai fac şi dedicaţii din când în când, eventual s-o las mai moale cu toate compunerile pentru puerii ignoranţi, pe care dacă nu i-au educat bine mămuca şi tătuca, eu chiar n-am nicio şansă de reuşită în domeniul ăsta.
.
Mai am o dedicaţie azi, pentru ziua care tocmai s-a încheiat, pentru Cristina, cu un antet de Lamulţiani scris mare-mare. A fost ziua ei şi eu n-am avut credit s-o sun, nici inspiraţia să-i scriu pe messenger, gândindu-mă că oricum nu va citi offlines decât cel devreme mâine, când efectul lor va fi cel puţin înjumătăţit. I-am telepatizat toate gândurile bune şi frumoase de care sunt în stare pentru aproapele meu cel apropiat, sper că i se vor împlini toate, unul câte unul, sau mai bine toate deodată. N-am uitat că era ziua ei, n-am uitat deloc, aşa că nu mă simt copleşită de ruşine/vinovăţie. Întâmplarea face că nu m-am zbătut destul încât să fac un gest frumos la timpul potrivit.
.
N-am făcut frumos, dar am primit frumos, în schimb:
.
1. Zi de soare, în care 10 minute petrecute la geam cu ţigara-ntr-o mână m-au insolat. Zi de plajă petrecută-n casă până când n-a mai fost de plajă şi mi-am făcut curaj să ies în urbe, în recunoaştere.
.
2. Mâncărica de mazăre făcută de bunica, pe care-am gustat-o la prânz. Bun, bun, bun.
.
3. Faptul că webcamul a fost inventat şi unii chiar îl folosesc din când în când, arătându-mi-se mie de la o asemenea depărtare geografică dar nu şi spirituală, ajutându-mă să mai văd şi partea bună a lucrurilor câteodată.
.
4. S-a spart ţeava de miri şi nuntaşi. E gata postul, a trecut Paştele. E dezlegare la nuntă, la carne, la shopping şi la cremele autobronzante. Îmbuibaţi-vă fericiţi în casele voastre de piatră până la adânci bătrâneţi, în belşug şi toate alea bune pe care toţi le spun, dar prea puţini chiar cred ce spun atunci când le spun. Eu le cred parţial. Deci le spun parţial. Casa de piatră e parţial validă, la fel ca şi belşugul. Mi se pare cinic să faci urări suprarealiste sau postmoderne pe timp de criză şi încălzire simultan globale. Aşa că mai bine scot un să fiţi sănătoşi (deşi asta e mai mult o chestie de noroc) şi să nu vă dezamăgiţi reciproc niciodată (chestie care depinde de voi şi numai de voi).
.
5. Un lucru minunat am văzut în seara asta. De fapt aici voiam s-ajung, restul sunt vagamente umpluturi şi garnituri mai mult sau mai puţin interesante ochiului strein. Pe fostul patinoar de gheaţă (în prezent secat, curat şi plăcut uscat, cum zicea nu’ş ce reclamă proastă, ca mai toate reclamele dealtfel) în sezonul cald genovez se întâmplă manifestări şi manifestaţii artistice, târguri etnice, dansuri, concerte, expoziţii, pieţe, discuţii, festivaluri şiaşamaideparte. În seara asta, pe fostul patinoar transformat în ring oval de dans, valsau, tangoau, foxau, bossau, salsau şi etceterau vreo douăzeci de perechi de vârstnici senini şi incredibil de frumoşi, pe care aş fi rămas să-i sorb vizual câteva ore la rând.
.
În momente din astea îmi doresc să avem noroc să prindem vârsta post-pensiei împreună şi să dansăm şi noi la 85 de ani în aer liber, în văzul ochiului curios al trecătorului, la ceas de seară, eu şi Vlad, cu toate reumatismele de rigoare, care să nu ne oprească de la a ne juca în continuare şi de la a ne dori să trăim à la Mariuşa 1000 de ani. N-am mai văzut demult ceva atât de frumos, evident că NU am avut aparatul-cel-iubit la îndemână, precum atunci când mă înham la el şi-l plimb prin lume, rar găsesc ceva care merită într-adevăr pus în cufărul de lucruri frumoase la care să mă re-gandesc atunci când am o zi “nu”.
.
Daaar, dacă aş fi avut aparatul, din poziţia de spectator curios şi exaltat/emoţionat ce eram, din spatele balustradei de lemn care le despărţea dansatorilor trunchiul de membre (iluzie optică, de-acolo, de unde mă uitam), le-aş fi fotografiat entuziasmată numai picioarele, de la genunchi în jos, şi-aş fi scris sub fiecare pereche vârsta aproximativă pe care (cred) o avea cuplul respectiv.
Ne-am ales preferaţii, trei perechi: una de 85 care a valsat minunat (mamaia respectivă avea nişte picioare fantastice şi pantofi de lac, cu toc, glezne şi genunchi fără noduri şi varice sau alte boli care să i le fi distorsionat în ultimul secol de viaţă; moşul îmbrăcat în cămaşă roz era de două ori mai înalt decât ea – al cărei creştet ajungea comod în dreptul coatelor dumnealui); o altă pereche de dansatori mai fragezi, în jur de 65-70 de ani (asta e o vârstă greu de aproximat, sau aşa îmi pare), care erau îmbrăcaţi în negru şi aveau un joc de glezne încântător, se pricepeau mai ales la tango; pe locul trei, o pereche de 45-50 de ani, care s-a descurcat bine de tot la foxtrot.
.
Ne-am uitat la ei mult şi frumos, am încercat să mi-i imprim într-un buchet de neuroni pe care îi ascund acu degrabă în sertarul împricinat de secrete valoroase şi imagini la care mă gândesc când încerc să adorm, în colecţia de situaţii pe care aş vrea să le trăiesc din perspectiva practicantului şi nu a observatorului, în sertarul cu amintiri frumoase, alături de miticul mit al Pomului-De-Crăciun, de urcatul în nuc, de podul străbunicii, de mersul la mare din copilărie, de zilele în care oamenii dragi au venit la mine, de clasa a şaptea, de primele poezii scrise şi de gândurile şi întâmplările pe care le-am însemnat în cele 9 jurnale, tocmai ca să nu le uit, pentru că în momentele alea AM SIMŢIT ceva care ar merita reamintit (era un mare lucru ăsta, să fi scris la 13 ani ca “îmi dau seama că, în clipa asta sunt fericită, scriu “sunt fericită” şi ştiu asta, dar pun pariu că peste 10 ani când voi reciti, n-o să-mi mai aduc aminte de ce am fost atât de fericită când am scris-o”). Am avut dreptate.
.
Patul meu cel mare şi plat mă îmbie ispititor la un nani lipsit de insomnii de-acum până dimineaţă (dacă trecem peste faptul că ora scrierii acestei fraze este 03:23).
.
Cititorului nocturn şi noctambul, o aşteptată noaptă bună.
Cititorului de zi, o altă noaptă bună, pentru mâine seară.
