descoperiri

Urbs et civitas

(fotografie din patrimoniul personal: eu şi Ana în faţa casei străbunicii mele, cu data greşită în memoria aparatului: era 1996 şi nu ‘89)

…

Satul în care am crescut până la vârsta de 5 ani avea o singură casă cu Telefon/Telegraf, şi anume la Tanti Albina şi soţul ei, Domnul Învăţător (?) Grădinaru; satul avea uliţă de pământ bătătorit, poştă, şcoală (care era simultan şi grădiniţă şi cămin cultural), biserică, două cimitire (unul pentru popi şi pentru enoriaşii exemplari şi unul pentru muritorii de rând), “cooperativă” (adică un fel de strămoş al “magazinului mixt”, unde se găseau ulei, zahăr, săpun, bere, sodă-de-rufe, brifcor, biscuiţi poieni, napolitane şi – foarte rar – ciocolată Dănuţ, cu rom), livadă de meri, ogor cu grâu şi porumb, deal de lut galben şi nisip (care se surpa la fiecare ploaie), pădure (cu bureţi – opintici, alune, clopoţei, fagi şi brazi), gârlă cu raţe sălbatice şi case cu ogrăzi, veceu’ în curtea din spate şi fântâni la poartă. Canalizarea sau iluminarea “stradală” erau cuvinte frumoase, de la oraş, scrise-ntr-o carte cu pretenţii, intitulată “dicţionar de neologisme”.

.

Azi, prietenul meu din copilărie, Mihaiţă-cel-orfan, a cumpărat conacul boieresc în care a funcţionat “cooperativa” când s-a întors de la muncă (din Olanda), străbunicii mele (care e cea mai varstincă dintre locuitori) i-a fost promis un-binemeritat-loc-de-veci în cimitirul vedetelor rurale (din spatele bisericii), “magazinul mixt” sunt patru la număr, nu mai găsim brifcor sau biscuiţi Poieni, dar putem cumpăra gama Pantene de păr creţ-lung-drept-uscat-vopsit, bere Corona, ciorapi lycra, detergent pentru maşinile de spălat automate, bomboane Silvana şi pâine graham, căminul cultural s-a metamorfozat în night-club iar ţăranii se caţără-n cireş să converseze pă mobil cu rudele din târg…

…

… şi şcoala din sat are WEBSITE!

.

Să trăiască capitalismul (şi cacofonia cea melodioasă), emigrarea, băsescu-cu-b-mic, Uniunea Europeană, americanii şi civilizaţia.

.

Să moară viaţa la ţară şi Duiliu Zamfirescu, Olguţa deja a murit în volumul trei, să moară şi Medelenii, să moară toate satele şi să se dărâme toate fântânile, astfel încât doamna udrea-cu-u-mic să se trezească la viaţă, să lase dracu’ ideile de băi publice şi wellness centres (că deja le-au inventat romanii acu 2000 şi ceva de ani) şi să-şi deschidă mai bine o prosperă firmă de restaurare-arhitectonică-rurală, care să reconstruiască şi să repopuleze cu ţărani veritabili vestigiile satelor în care am copilărit noi.

miniaturi

the bigger the diamond, the deeper the guilt.

Mi s-a formulat mental o cugetare; da, aia de deasupra. Are nevoie de legendă? Poftim: am impresia că, de multe ori, sentimentul de vinovăţie e măsurabil în gramele de aur şi-n caratele diamantului pe care doamna soţie le primeşte din partea domnului soţ la ocazii speciale. Marja de eroare a cugetării mele se rezumă la două situaţii: prima, în care soţul e greţos de bogat şi aruncă din inerţie parale pe cadouri, fără să le simtă găurica-n contul de la american express; a doua e cea în care domnii în cauză sunt semplicemente snobi, îngâmfaţi şi ignoranţi.

A venit vara, chestie care ar solicita o compunere, dar n-am mai primit cereri disperate în ultima vreme, sau poate am fost mai severă cu etichetele, trecându-mi credincioşii cetitori minori şi fragezi direct la spam, fără să deschid urechea-mi neînduplecată la mieunăturile dumnealor scrise în nu-ştiu-ce-limbă-care-sigur-nu-e-română.

Mă mai gândeam să-i spun lamulţiani Oanei. La mulţi ani, Oana!

Uite o poză cu un caimac straniu de lapte nefiert, pe care mi l-am pus în cafea. Mi-a plăcut geografia potabilă, care s-a grupat molecular într-o conformaţie sugestivă şi despre care încă nu m-am hotărât dacă seamănă mai mult cu Africa sau cu India. I-am zis (in photoshop) Indrica. Nu-i mişto? Cafeaua spune lucruri trăznite. Daţi click întru mărire:

Giulia mi-a adus (săptămâna trecută, când am păţit incidentul cu pilaful de orez cu căpşuni, după care am reparat eroarea culinară cu avocado şi cocktail de creveţi în sos roz, ca în final să adormim de foame de-a latul, în pat, la filmul Milk.. poate voi povesti altă dată despre asta; sau poate nu) un cadou teoretic parfumat, care nu prea se pricepea să parfumeze, dar i-a izbutit o hipnotică flacără de torţă medievală; am fotografiat-o în orele nopţii, cu lumina (naturală) din ambientul nocturn al iatacului personal:

Paranteză: de ce când deschid fereastra şi dau perdeaua deoparte, îmi intră MEREU în casă o muscă profund sonoră, imensă, neagră, păroasă şi burtoasă? O fi aceeaşi de fiecare dată? O s-o numesc onomatopeic şi onomastic “Sarmiza”, fiindcă-mi evocă vagamente părul înfoiat şi întunecos al profesoarei omonime de latină din liceu.

Senzaţie: nu văd sesiunea din pricina examenelor, dar mă simt temporar atotputernică şi-nsufleţită de-un avânt cvasi-pionieresc, pentru că azi e azi şi abia mâine va fi mâine.

Secţiunea următoare e dedicată vizualului. Menţionasem în postul precedent ceva despre cadourile perfecte pe care mi le-a adus Lavinia din Madrid, de data asta vă spun şi ce anume sunt ele. Poate vi le şi arăt. De ce nu. Aceeaşi poveste: cum dai click, cum se face mare!

1 – Carte poştală (genială!) de decupat&bricolat (Mi-a adus aminte de revistele japoneze cu puzzles bidimensionale de pliat şi lipit din copilărie, care se transformau în maşini Isuzu 3D, aşa că entuziasmul îmi fu atotcuprinzător şi m-am simţit tânără din nou, aproape ca la 10 ani; am tăiat, am lipit şi am obţinut macheta minusculă (cam 1:1000, aproximez eu) a muzeului T-B din Madrid:

2 – Portchei în formă de album foto, cu încuietoare (!!!) şi multe cărţi poştale (minuscule) cu imagini din palatul regal spaniol, pliate în interior. Fabulos.

3 – Cadoul cu numărul trei a fost consumat cu poftă imediat după despachetare; consta în figurine de marţipan la cuptor; posed încă ambalajul, dar ar fi masochist să-l fotografiez.

Dacă tot veni vorba de miniaturi, vă mai arăt cateva obiecte din cufărul personal de lucruri entuziasmant de mici, cu precizarea: când o să fiu mare, vreau să mă fac primitoare de cadouri:

nunţi de sezon

Introducerea acestui post e însuşi postul precedent.

.

Lavinia mi-a adus lucruri minunate din Madrid, nici dacă mi-ar fi trecut prin minte să cer cuiva nişte obiecte atât de mişto, cred că nu s-ar fi suprapus atât de bine intuitiv peste preferinţele mele de care nici nu am habar până în momentul în care le găsesc eu însămi prin magazine. Lavinia are nota zece la multe chestii. Intuiţia de a face un cadou mişto (cel puţin în ceea ce mă priveşte) e una dintre materiile la care îi dau media zece fără să aştept să dea teză semestrul ăsta. Evident, am scris-o pentru că ştiu că-mi citeşte uneori blogul. E frumos să mai fac şi dedicaţii din când în când, eventual s-o las mai moale cu toate compunerile pentru puerii ignoranţi, pe care dacă nu i-au educat bine mămuca şi tătuca, eu chiar n-am nicio şansă de reuşită în domeniul ăsta.

.

Mai am o dedicaţie azi, pentru ziua care tocmai s-a încheiat, pentru Cristina, cu un antet de Lamulţiani scris mare-mare. A fost ziua ei şi eu n-am avut credit s-o sun, nici inspiraţia să-i scriu pe messenger, gândindu-mă că oricum nu va citi offlines decât cel devreme mâine, când efectul lor va fi cel puţin înjumătăţit. I-am telepatizat toate gândurile bune şi frumoase de care sunt în stare pentru aproapele meu cel apropiat, sper că i se vor împlini toate, unul câte unul, sau mai bine toate deodată. N-am uitat că era ziua ei, n-am uitat deloc, aşa că nu mă simt copleşită de ruşine/vinovăţie. Întâmplarea face că nu m-am zbătut destul încât să fac un gest frumos la timpul potrivit.

.

N-am făcut frumos, dar am primit frumos, în schimb:

.

1. Zi de soare, în care 10 minute petrecute la geam cu ţigara-ntr-o mână m-au insolat. Zi de plajă petrecută-n casă până când n-a mai fost de plajă şi mi-am făcut curaj să ies în urbe, în recunoaştere.

.

2. Mâncărica de mazăre făcută de bunica, pe care-am gustat-o la prânz. Bun, bun, bun.

.

3. Faptul că webcamul a fost inventat şi unii chiar îl folosesc din când în când, arătându-mi-se mie de la o asemenea depărtare geografică dar nu şi spirituală, ajutându-mă să mai văd şi partea bună a lucrurilor câteodată.

.

4. S-a spart ţeava de miri şi nuntaşi. E gata postul, a trecut Paştele. E dezlegare la nuntă, la carne, la shopping şi la cremele autobronzante. Îmbuibaţi-vă fericiţi în casele voastre de piatră până la adânci bătrâneţi, în belşug şi toate alea bune pe care toţi le spun, dar prea puţini chiar cred ce spun atunci când le spun. Eu le cred parţial. Deci le spun parţial. Casa de piatră e parţial validă, la fel ca şi belşugul. Mi se pare cinic să faci urări suprarealiste sau postmoderne pe timp de criză şi încălzire simultan globale. Aşa că mai bine scot un să fiţi sănătoşi (deşi asta e mai mult o chestie de noroc) şi să nu vă dezamăgiţi reciproc niciodată (chestie care depinde de voi şi numai de voi).

.

5. Un lucru minunat am văzut în seara asta. De fapt aici voiam s-ajung, restul sunt vagamente umpluturi şi garnituri mai mult sau mai puţin interesante ochiului strein. Pe fostul patinoar de gheaţă (în prezent secat, curat şi plăcut uscat, cum zicea nu’ş ce reclamă proastă, ca mai toate reclamele dealtfel) în sezonul cald genovez se întâmplă manifestări şi manifestaţii artistice, târguri etnice, dansuri, concerte, expoziţii, pieţe, discuţii, festivaluri şiaşamaideparte. În seara asta, pe fostul patinoar transformat în ring oval de dans, valsau, tangoau, foxau, bossau, salsau şi etceterau vreo douăzeci de perechi de vârstnici senini şi incredibil de frumoşi, pe care aş fi rămas să-i sorb vizual câteva ore la rând.

.

În momente din astea îmi doresc să avem noroc să prindem vârsta post-pensiei împreună şi să dansăm şi noi la 85 de ani în aer liber, în văzul ochiului curios al trecătorului, la ceas de seară, eu şi Vlad, cu toate reumatismele de rigoare, care să nu ne oprească de la a ne juca în continuare şi de la a ne dori să trăim à la Mariuşa 1000 de ani. N-am mai văzut demult ceva atât de frumos, evident că NU am avut aparatul-cel-iubit la îndemână, precum atunci când mă înham la el şi-l plimb prin lume, rar găsesc ceva care merită într-adevăr pus în cufărul de lucruri frumoase la care să mă re-gandesc atunci când am o zi “nu”.

.

Daaar, dacă aş fi avut aparatul, din poziţia de spectator curios şi exaltat/emoţionat ce eram, din spatele balustradei de lemn care le despărţea dansatorilor trunchiul de membre (iluzie optică, de-acolo, de unde mă uitam), le-aş fi fotografiat entuziasmată numai picioarele, de la genunchi în jos, şi-aş fi scris sub fiecare pereche vârsta aproximativă pe care (cred) o avea cuplul respectiv.

Ne-am ales preferaţii, trei perechi: una de 85 care a valsat minunat (mamaia respectivă avea nişte picioare fantastice şi pantofi de lac, cu toc, glezne şi genunchi fără noduri şi varice sau alte boli care să i le fi distorsionat în ultimul secol de viaţă; moşul îmbrăcat în cămaşă roz era de două ori mai înalt decât ea – al cărei creştet ajungea comod în dreptul coatelor dumnealui); o altă pereche de dansatori mai fragezi, în jur de 65-70 de ani (asta e o vârstă greu de aproximat, sau aşa îmi pare), care erau îmbrăcaţi în negru şi aveau un joc de glezne încântător, se pricepeau mai ales la tango; pe locul trei, o pereche de 45-50 de ani, care s-a descurcat bine de tot la foxtrot.

.

Ne-am uitat la ei mult şi frumos, am încercat să mi-i imprim într-un buchet de neuroni pe care îi ascund acu degrabă în sertarul împricinat de secrete valoroase şi imagini la care mă gândesc când încerc să adorm, în colecţia de situaţii pe care aş vrea să le trăiesc din perspectiva practicantului şi nu a observatorului, în sertarul cu amintiri frumoase, alături de miticul mit al Pomului-De-Crăciun, de urcatul în nuc, de podul străbunicii, de mersul la mare din copilărie, de zilele în care oamenii dragi au venit la mine, de clasa a şaptea, de primele poezii scrise şi de gândurile şi întâmplările pe care le-am însemnat în cele 9 jurnale, tocmai ca să nu le uit, pentru că în momentele alea AM SIMŢIT ceva care ar merita reamintit (era un mare lucru ăsta, să fi scris la 13 ani ca “îmi dau seama că, în clipa asta sunt fericită, scriu “sunt fericită” şi ştiu asta, dar pun pariu că peste 10 ani când voi reciti, n-o să-mi mai aduc aminte de ce am fost atât de fericită când am scris-o”). Am avut dreptate.

.

Patul meu cel mare şi plat mă îmbie ispititor la un nani lipsit de insomnii de-acum până dimineaţă (dacă trecem peste faptul că ora scrierii acestei fraze este 03:23).

.

Cititorului nocturn şi noctambul, o aşteptată noaptă bună.

Cititorului de zi, o altă noaptă bună, pentru mâine seară.

compuneri şi insomnii de mai…

de mai … ce? de mai bine? de mai repede? de mai aşteaptă? de mai stai puţin? de mai frumos? de mai mult? de mai toate jocurile de cuvinte din epoca liceală, care-şi găsesc pământ pufos şi bine-hidratat câteodată în degetele astea şi încolţesc tardiv sau retardat; mă refer la “vin repede, vin roşu, vin vărsat, vin imediat” şi anexele oportune gamei de glume seci ad-hoc, pentru care mă gândeam să încropesc un DEG*.

sunt în pat de pe la opt, pentru că eram foarte obosită, luptându-mă cu una dintre dilemele existenţiale din copilărie, încă extrem de actuală: să încerc să dorm, chestie la care nu m-am priceput niciodată, deşi am fost foarte convinsă că, odată ce voi deveni om mare, voi şti s-o fac; am nevoie de un tutorial de adormit propriul sine; problema mea se explică în puţine vorbe: încerc să dorm, dar tocmai faptul că “încerc” mă împiedică să adorm, pentru că nu mai e ceva natural, aşa că după vreo 10-15 minute încep să am mâncărimi nervoase în locaţii anatomic incomode şi greu de scărpinat fără să îmi deranjez karma şi chakra obţinute şi menţinute cu greu în timp ce mă forţez să stau nemişcată; n-a fost scurt? reformulez: acţiunea de a “încerca” să adorm mă plictiseşte intensiv şi progresiv, până la o stare impropriu-numită “draci”.

am 25 de ani şi încă nu-nţeleg cum se face să “încerc să nu mă mai gândesc la nimic şi să adorm”. n-am reuşit niciodată să simt că nu mă gândesc la nimic! cum se face? încă de când aveam 4 ani mi se părea absurd să nu mă gândesc la nimic, pentru că, după cum ştim, gândurile se gândesc singure, nu tre’ să le chemi alfabetic la apel, aşa că, acum 21 de ani îmi dădeam deja seama că “a nu mă gândi la nimic” presupunea anularea oricărui sâmbure de idee sau cuvânt/amintire/stare/frică/imagine/sunet etc din minte, adică ceva imposibil; încercam să fac asta repetând în gând cuvântul “nimic” până când mi se disocia printre sinapse aşa cum se dizolvă un boţ de sugativă după ce-l mesteci vreo 10 minute; rezultatul era un cuvânt nou pe care-l simţeam complet străin şi lipsit de orice sens: “micni”. Micni a devenit un personaj, în timp, fără voia mea, pe care-l supuneam unor interviuri imaginare în tentativele mele eşuate de a adormi, amic de la care am aflat că: “nimic e tot un gând”. Micni era inteligent, dar mă enerva cumplit şi mă plictisea cu argumentările lui.

na că am prins ora 01:31 dintr-o vineri tristă şi goală, ca mai toate zilele dealtfel, chestiune care uneori mă face să-mi doresc să am curaj să fac autostopul spre ce-mai-conteaza-unde, să lucrez într-un autogrill, după aia să predau engleză într-un sat, din nou autostop, vânzătoare la magazin, autostop, profesoară de istoria artei, autostop, pianistă pe vapor sau doar într-un bar răpănos, autostop, ilustratoare de cărţi pentru copii, autostop, bucătar, autostop, translator, reporter, fotograf de nunţi şi botezuri, croitoreasă, artizan de mărtişoare, buchete, felicitări şi invitaţii, ziaristă, frizer, desenator de tatuaje (cum se cheama meseria aia? “tatuator”? “tatuist”?) etc;

de multe ori îmi doresc să am o casă a mea, dar n-am cum, aşa că mi se pare mai plauzibil să visez la o viaţă de nomad pe timpurile astea de criză globală, decât la un loc fix de muncă şi la o casă de piatră. fără eufemisme şi bătăi de câmpi. urăsc schimbările majore (alea în rău, mai precis), aşa că n-aş suporta să-mi pierd casa-ntr-un incendiu sau să mă dea vreun blestemat de şef afară; cu o schimbare perpetuă cred că m-aş obişnui mai uşor, aşa că ce-ar fi să facem o formaţie şi să batem lumea-n lung şi-n lat, să fim one-man-band, care îşi compune singură muzica, versurile, îşi ilustrează coperta discului, îşi scrie interviurile şi biografia, îşi organizează concertele. am nevoie doar de-un şofer, pentru că, din respect pentru dorinţa bunicului meu şi din pricina costurilor, nu cred că voi face vreodată şcoala respectivă şi nu voi pune mâna pe niciun volan.

mă simt mai în siguranţă să-mi închipui că-s pe drumuri decât că mă zbat să-mi păstrez locul de muncă şi să achit lumina şi gazul în fiecare lună. fiind nomad n-aş apuca să mă integrez nicăieri, aş pleca imediat ce-aş simţi că sunt în pericolul de a mă obişnui în vreun loc.

mai planific o îmbogăţire bruscă, pentru care voi invita la nunta-mi toată blogosfera şi toate neamurile de care nici măcar n-am habar, să vină “cumicumare” (expresie pe care în copilărie n-o înţelegeam, o adaptam şi tot n-avea sens: “cu micu’ mare”) să cotizeze masiv, astfel încât să nu mai regret niciodată faptul că n-am jucat la loto în viaţa asta.

haha.

gata. aberaţiunea de la miezul-nopţii s-a sfârşit.

o noaptă bună lu’ cine citeşte.

______________________

*DEG – dicţionar explicativ de glume

Coolcat ampersand Hotdog

mi-am permis: imaginile folosite in colaje nu-mi apartin, dar nu tin minte linkurile si nici autorii; cine-si recunoaste operel

e, sa strige; oricum, ce-am facut nu are nici scop publicitar, nici nu ma voi imbogati pe seama lor, finalitatea a fost colajul insusi:

ambiguităţi

- Uaaau, 28??? Vă mulţumesc domnule profesor, sunteţi un drăguţ!

- De Bianchi, dacă nu dispari în clipa asta chem paza!

Scena e dificil de compilat dacă De Bianchi ar fi o tipă înaltă şi blondă. Înalt şi blond e, dar îl cheamă Francesco şi e gay. Domnul profesor are o vârstă apropiată de-a noastră şi un IQ impresionant, care nu justifică astfel de reacţii, dacă n-ar fi şi homofob/xenofob/frustrat/nesimţit. Bineînţeles, Francesco din poveste nu se numeşte Francesco şi cu atât mai puţin De Bianchi, e doar un fel de privacy voalat pe care încerc să i-l asigur. Mai avem colegi/colege gay, dar F e singurul care nu-şi reprimă personalitatea în faţa nimănui, e mai inteligent decât mulţi şi mai sensibil decât multe. Da, e comun pe-aici ca fetele să-njure şi să scuipe printre straturile de levănţică iar băieţii să-şi dea unghiile cu lac, buzele cu balsam şi să se penseze-ntre sprâncene. Sincer, prefer priveliştea creată de un băiat care-şi aranjează cerceii în oglindă decât pe cea oferită de-o tipă care-mpinge vagoane verbal şi povesteşte-n gura mare ce tampoane foloseşte, pufnind nervos că n-a apucat să facă duş sau să-şi schimbe lenjeria în ultima săptămână. Mai pe scurt, cred că fetele lipsite de bun simţ NU sunt opusul băieţilor cu ambiguităţi sexuale, ci sunt doar proaste. F e mai mişto şi mai atent cu oamenii decât multe colege pe care le-am cunoscut vreodată! Nu s-ar îmbăta încât să adoarmă-n propria vomă la niciun show, nu s-ar îmbrăca vreodată cu haine murdare, nu s-ar scobi în nas în public, n-ar insulta pe nimeni şi n-ar face rău niciunei vietăţi. E un fel de coleg ideal care-ţi aduce temele şi prăjituri de casă făcute de el atunci când ai febră şi-ai lipsit de la şcoală. No, de ce-ar chema un profesor paza pentru că, într-o reacţie de încântare şi surpriză, un băiat care e gay l-a numit “drăguţ”?

Cum să spun, celor care au ceva împotriva homosexualilor le doresc să aducă pe lume copii gay, că poate-nvaţă să se poarte cu oamenii, indiferent de preferinţele lor sexuale!

offlines si batai de campi

Fili: wow, exista Academy of Neuroscience for Architecture

Fili: cica studiaza cum afecteaza activitatea mentala felul in care sunt proiectate cladirile

Fili: ce misto… sa fii arhitect pt centre de schizofreni sau batrani cu dementa… sau copii cu dificultati de comunicare

Fili: mi-ar placea sa invat cum se face geamu ca sa reduci problemele de memorie sau ce fel de tavan inhiba narcisismu

Fili: aha! asta e pt duamna invatatoare: In addition to ceiling height, the view afforded by a building may influence intellect—in particular, an occupant’s ability to concentrate. Although gazing out a window suggests distraction, it turns out that views of natural settings, such as a garden, field or forest, actually improve focus.

-§§§-

adinutza: i knoooow it’s totally cool

adinutza: la scoala nu se preda asa ceva

adinutza: dar stim chestii, ca am mai vorbit cu unii profi, am mai citit

adinutza: unul ne-a zis ce efecte au asupra psihicului locuitorului culorile folosite, luminozitatea, diferenta de temperatura dintre podea si aer (de exemplu cand podeaua e rece si aerul e foarte cald spre tavan, finka ai sobe) etc

adinutza: din pacate nu se pot trage decat concluzii experimentale, cred

adinutza: adica: se iau o suta de babe si se pun, pe rand, intr-o sera de sticla, intr-un beci de piatra, intr-o casa ca la hansal si gretal, dupa care se face statistica de “benessere” pe care babele au simtit-o in variatele locatziuni

adinutza: si se deduce ca baba innebuneste daca are artrita si o bagi intr-un beci umed

adinutza: sau daca are claustrofobie si o tii in camere mici

adinutza: sau daca are migrene frecvente si o tii in spatii largi si foarte luminoase, cu ferestre ample si vedere spre mare

adinutza: locuri care sa induca psihoze au fost cercetate indelung in istorie, mai ales de catre biserica (ne gandim ce-i ala catolicism in evul mediu tarziu si cu ce se ocupa papii)

adinutza: locuri potrivite pentru torturi si inchisori, astfel incat o pedeapsa sa fie mereu o pedeapsa, si detzinutul sa nu se simta ca-n casa bunicilor cand il bagi la parnaie

adinutza: kubrick se joaca foarte frumos si e super intuitiv cu chestiile astea, cu legatura dintre scenografie si efectul ei asupra mintii celor care o locuiesc

adinutza: inca ceva, ochiul si capul omului is niste chestii care apreciaza involuntar orice lucru care e bine proportionat

adinutza: si orice iluzie optica ne schimba total starea de spirit sau chiar faptul ca “ne place” sau nu un loc

adinutza: San Pietro e imensa, really imensa, altarul de bronz si lemn facut de Bernini e inalt de 29 de metri, si pare minuscul fata de restul catedralei; 29 de metri inaltime inseamna cam 9 etaje de bloc, stiind ca un etaj are cam 3m inaltime

adinutza: catedrala aia din Vatican e atat de perfect proportionata si decoratiile sunt atat de imense dar atat de bine gandite in armonie cu restul cladirii, incat nu simti cat e de mare totul

adinutza: simti doar ca te dor picioarele dupa ce dai un tur de jur imprejurul catedralei, si vezi ca a trecut o ora

adinutza: statistic, stim ca bunicii nostri au fost ultima generatie de pe Pamant ferita de efectele conceptului de Depresie, la fel ca si strabunicii lor. Putem asocia asta cu faptul ca stateau mult in mijlocul naturii si ca faceau foarte multa fotosinteza, ca mancau lucruri naturale si respirau aer curat, ca aveau un program strict si un orar rigid pentru lucrurile zilnice

adinutza: daca facem comparatia cu ceea ce se intampla azi in orase, se vede cu ochiul liber diferenta dintre psihicul strabunicamii si cel al meu, se vede ca ea nu suporta sa stea numai in casa zilnic si nici nu-i place junk food

adinutza: fara cine stie ce statistici, ajunge sa ne uitam pe strada la efectele blocurilor ceaushiste asupra psihicului trecatorului

adinutza: mai putem vedea cum se simt copiii care fug de la camin, unde li se dadea de mancare la subsol, intr-un fel de cantina improvizata

adinutza: si mai vedem ca, daca ne aducem bine aminte, zilele cele mai plictisitoare din clasele 1-4 erau iarna, cand era frig si intuneric afara, sau cand ploua cu vant rece, iar in clasa straluceau NEOANELE, facandu-ne sa parem galbejiti, bolnavi, obositi inca de la ora 8 dimineata

adinutza: mai stim ca, desi copiii sunt de regula alintati, au toti niste fixatii comune: urla cand vrei sa-i duci in casa si cand vrei sa-i scoti din apa, la mare

adinutza: inseamna ca, poate, faptul ca stau afara le face bine, si creierul le cere asta sub forma de mofturi

adinutza: mai cred ca si dulciurile le fac bine, pentru ca, daca te uiti cat da din maini si din picioare unu’ mic, gandindu-ne ca am face atatea “biciclete” zilnice la 25 de ani, pe la sase seara am fi morti de oboseala daca ne-am misca incontinuu asa cum fac ei

adinutza: etc etc

adinutza: lucrurile cele mai bune is alea pe care, de regula, oamenii le simt pe pielea lor, ca sa zic asa (aici exclud drogurile si alte elemente care au drept scop sa pacaleasca mintea)

adinutza: in arhitectura azi toti (aproape) s-au indepartat de la sensul originar al ideii de a construi, nu mai construiesc nimic PENTRU oamenii care vor locui in obiectul ala, ci doar for the sake of the experiment, din cauza ca “putem, avem mijloacele s-o facem, asa ca, de ce n-am face-o?”

adinutza: [vezi Dubai - zgarie-nori care isi roteste fiecare etaj in jurul axei verticale, ca un miriapod; arhipelag de insule artificiale etc etc]

adinutza: hoteluri cu multe stele, unde n-ai de ales decat sa te simti bine, daca tot ai dat atata amar de bani

adinutza: cand te uiti in jur vezi desertul, din care rasar paduri de mangrove si vegetatie luxurianta tropicala in anumite bule de sticla sau in interiorul hotelurilor. Ca sa vezi niste verde, tre sa intri in mall sau in hotel; cand iesi afara, tre sa ai burca pe fatza, pentru ca te dezhidratezi in 10 minute la 50°C

adinutza: oamenii incep sa faca (doar finca se poate) lucruri nefiresti, care n-au drept scop o stare de bine generala, ci doar prestigiul personal obtinut pe urma unui gest de teribilism ridicat la scala mare,

adinutza: nu faci doar un partz in public, ci plasezi publicul intr-un partz urias pe care l-ai proiectat TU, si care te va baga lejer in cartea recordurilor

adinutza: ma gandesc ca ar trebui sa existe si niste grupuri de arhitecto-etica, asa cum is aia de bioetica

adinutza: orice stiinta are aplicatii in bine si-n rau

adinutza: putem face bine cu medicina, dar nu ne limitam niciodata sa facem ceva ce STIM sa facem, pentru ca altfel nu am mai progresa, probabil

adinutza: asa ca se experimenteaza in toate felurile, pana cand chimia devine stiinta armelor nucleare iar medicina se transforma in experimente pe embrioni si babe gestante

adinutza: la fel se intampla si in arhitectura, de ce sa fie surprinzator faptul ca un cub in care iti petreci viata are actually tot felul de efecte psihologice asupra ta?

aduceri aminte

Pentru ca n-am timp sa scriu, azi fac o postare scurta, bazata pe operatiunea “copy/paste”: melodii pe care le-am vanat cu anxietate pe mtv/vh1 in copilarie si pe care le inregistram cu reportofonul de la televizor, dupa care imi confectionam la “combina” casete intregi cu o singura melodie pe ambele parti! Ordinea in care mi le amintesc nu e cronologica, nici nu e un top in care unele sa-mi placa mai mult decat altele; toate sunt la fel de frumoase pentru mine si-mi amintesc multe lucruri care se intamplau “in anul ala cand au castigat Backstreet Boys MTV Music Awards” Observ ca, desi aveam un poster imens cu Nick de la BSB pe usa, eram metalista inca din frageda pruncie

1. K’s Choice – “Everything for free”

2. K’s Choice – “Not an Addict”

3. Depeche Mode – “Enjoy the Silence”

4. Smashing Pumpkins – “Ava Adore”

5. Metallica – “The Unforgiven”

6. Queen – “Breakthru” (pe asta o ascultam in fiecare dimineata, inainte sa merg la gradinita/scoala in clasa intai, o avea tata pe caseta video)

7. Lauryn Hill & Ziggy Marley – “Redemption Song” (Imi placea mult Lauryn, nu neaparat CE canta, ci mai ales CUM; a, si era foarte foarte FRUMOASA! Tin minte ca am ramas masca dupa ce l-am auzit cantand pe Ziggy, care are vocea/accentul/timbrul lui taica-su!)

8. Bjork – “Bachelorette”

9. Lenny Kravitz – “If You Can’t Say No” (nu-mi placea melodia in sine, o gaseam plictisitoare, dar ma bucuram ca era atat te lunga si-l puteam vedea mai bine pe Lenny, hahaha; mdap, imi placea de iel cand eream mica, pen’ ca era frumos si avea parul foarte lung; dintotdeauna m-am gandit ca s-ar fi potrivit cu Lauryn Hill)

10. Lenny Kravitz – “Fly Away” (asta imi placea mult de tot, desi acu’ nu-mi mai placea de Lenny, care se tunsese scurt; videoclipul nu prea era pentru copii, am impresia ca il si cenzurase Mtv pe alocuri)

11. Massive Attack – “Teardrop”

12. Bjork – “All is Full of Love” (Bjork a avut mereu cele mai misto videoclipuri! Everrrr! Outstanding stuff! Nu stiu ce a cautat pe Mtv ceva de o asemenea calitate, la cat de penal e canalul asta!)

13. Bjork – “SO BROKEN“: (inca imi place mult de tot Bjork, poate mai mult acum decat atunci! Nu gasesc nicaieri videoclipul original de la Bachelorette… decat in versiunea fara sunet!!)

Nu mai pun nimic dupa Bjork, pentru ca, pe langa ea, orice alta melodie ar fi dezavantajata. Inchei cu bonusul live de mai sus.

6 AP-uri

n-am mai postat demult autoportrete emo

click şi se face mare

povestea (gripei) porcului

click întru mărire; minunatele imagini conceptuale cu porci vin de aici

Şi ce dacă am colanţi verzi cu romburi retro, după fapta şi asemănarea şosetelor trei-sferturi maro ale bunicului meu, pe care le furam din noptieră când nu era nimeni atent? Vă aşteptaţi cumva ca termenul de “blog” să presupună publicarea gratuită a unor tratate serioase de filosofie despre cât de sublim e să fii sau să ai o mamă? Unii aşa credeau, dar îi iert, că nu e vina lor; dacă s-ar fi descoperit gena care conţine informaţii despre simţul umorului, lumea ar fi mult mai relaxantă şi traiul zilnic mai lesne de înfruntat din oră-n oră iar Fătul ar fi nu doar frumos, ci şi ironic, revoluţionând baza de date a basmelor mioritice.

Mă întreb de ce aud manele într-o maşină parcată afară, dar sunt sigură că nu de la ciorapii cu romburi verzi mi se trage. Jur cu mâna pe buric ca ziua plecării mele definitive din Italia va coincide surprinzător cu ziua în care acest popor se va infecta cu manele.

Vă munciţi mintea să pricepeţi unde anume în text se ascunde aluzia la povestea lui Creangă. Nicăieri, dar e la modă viroza porcilor. Porcii sunt virulenţi şi nu ştiu dacă nu cumva tocmai am izbutit o metaforă legată de Ferma Animalelor a lui Orwell sau de societatea curentă în care luptăm să ne integrăm.

Mă gândeam să spun vreo două vorbe şi despre Arhitectură, dar recentemente percepţia îmi fu distorsionată şi s-ar reflecta într-o definiţie ad-hoc de tip: arhitectura e atunci când o mână de masoni îşi trimit plozii la facultate şi altă mână de masoni le decernează premiul Pritzker, aşa că mai bine mă abţin de la comentarii legate de cultură azi.

Prietena mea, Giulia, îmi trimite un esemes care conţine o aberaţie excentrică: “am o propunere magistrală: la vară mergem în vacanţă în Sicilia, eu, tu şi Valentina”. Bineînţeles, draga mea, dacă mafioţii se oferă să-mi plătească sejurul, vin cu plăcere; altfel, am plantat deja copacul care face bani, încă-l ud consecvent cu stropitoarea, aştept să înflorească şi să rodească, dar ştii, cu încălzirea asta globală cred că va avea un rod modest anul ăsta.

Vlad şi-a inaugurat ieri saitul, era chiar frumos, îmi plăcea, dar nici bine n-a apucat să se bucure de izbândă, că i l-au şi hackuit; îndată ce-l recuperează vă dau link.

Cam astea sunt ştirile. În rest, mă ocup cu depresia şi cu celelalte taskuri pe care le am de îndeplinit, în vederea obţinerii unui trai decent într-o bună zi.

O duminică plăcută vă doresc.

_______

Later edit: am câştigat cevaaaa!!! hihihi!!! mulţumesc Gia!! vedeţi aici de ce!!!

Doamna Be

Domnule Ve,

în noaptea asta cred că este

mare nevoie de vreo poveste.

- Avea Domnul De o poveste fascinantă, dar absurdă, despre un strop de apă care urca sâcâitor scările blocului la miezul nopţii, exasperând tot comitetul de locatari. V-ar interesa?

- O cunosc, am citit-o; aş dori, dacă nu cer prea mult, o poveste imaginată de dumneavoastră.

- Să încerc:

A fost odată ca niciodată un băieţel blond, care şi-a pierdut caietul cu expresii frumoase odată cu pierderea primului canin de lapte. Odată cu pierderea primului bilet de autobuz, băieţelul a pierdut şi colecţia de dinţişori de lapte, pe care până în acea zi o păstrase cu grijă într-un mic vas de cristal. Odată cu pierderea carnetului de elev, băieţelul a pierdut şi prima ocazie de a-şi săruta colega de bancă. Odată cu pierderea unui an întreg, băiatul şi-a pierdut şi alte lucruri până atunci considerate importante, cum ar fi inocenţa, creativitatea, pofta de joacă, încrederea în oameni şi în sine, optimismul şi bunele maniere. Şi tot aşa, din pierdere în pierdere şi după fiecare pierdere legată de o pierdere precedentă, în final băiatul a pierdut tot.

- Dacă-mi permiteţi, domnule Ve, mai bine mi-aţi povesti… despre copilăria dumneavoastră.

- Doamnă Be, m-aş supune cu plăcere, însă eu nu ţin minte să fi fost vreodată copil; oricum, sunt încântat că Adina a reînceput să scrie pe blog, mergeţi la ea, poate găsiţi poveşti noi.

alte imagini

din capitolul: distreaza-te-n vacanta si ai grija sa nu figurezi in nicio poza. roma. 21 aprilie. ziua romei. muzee gratis si tot tacamul turistic. despre elementele-lipsa nu aflam nimic, pentru ca, dac-ar fi, s-ar povesti.

click intru marire:

daca n-am cuvinte, postez imagini

colaje puerile, dar nu pentru pueri. cu si despre schimbarea punctului de vedere. la propriu.

Amanda Palmer and Jason Webley in Belfast

you only want me cause you want my sister


icarus

transhumanţa creativă

1 pdgg d skoala noo, d Y.L.K. Ragiale

Am limba umflată şi această chestiune nu face parte dintr-un pomelnic de simptome medicale, e doar o consecinţă a faptului că mi-o muşc în mod conştient de fiecare dată când îmi vine să spun ceva legat de subiectul “politică” asociat cu un anumit teritoriu geografic în care Dunărea nu-şi mai încape-n albie şi se defulează-ntr-o deltă minunată cu ostroave, tamarix şi pelicani.

După introducerea subtilă vine pamfletul. Răbdare.

Păi, îţi dai seama ce sursă nesecată de câştig e învăţământul din România? Dar desfiinţarea lui? Hohooo… De ce nu i-ar ajuta domnii politicieni pe domnii afacerişti imobiliari, demolând instituţiile publice de şcolarizare? Îţi dai seama câte centre de solarium şi masaj, de beauty, cum se zice, care să folosească nepreţuitele izvoare termale subterane fictive din litosfera de sub clădirile şcolilor, grădiniţelor, liceelor, universităţilor s-ar putea construi? Îţi dai seama ce venituri ar aduce patriei?

La ce ne trebuie profesori? Oricum nu sunt bani să-i plătim şi oricum şcolile nu mai produc genii demult. Meseria de profesor e inutilă, viitorii domni ex-profesori se pot ocupa liniştiţi de şomaj şi de redactarea diplomelor şi tezelor de licenţă, master şi doctorat, pe care infecţii mafioţi le-ar cumpăra cu drag pentru ale lor odrasle impotente din punct de vedere intelectual.

De ce să ne căcăm pe noi şi să-i umilim reducându-le doar salariile? Hai mai bine să-i desfiinţăm de tot, să ne luăm de-o grijă; şcoala oricum nu contează decât dacă aduce bani. Mafioţii, magistraţii, politicienii şi alte categorii care vor ajunge fatidic în iad au grijă să-şi dezvolte culturile de pueri în şcoli private, pentru că şcoala publică e o mare pierdere de vreme. Aşa că, aş spune să se desfiinţeze toate şcolile publice de orice nivel, s-ar recupera un teren urban edificabil preţios pe care tăticii mahări pot înălţa castele cu minarete fiilor cu disfuncţii intelectuale.

De ce să le micşorăm salariile după ce le-am promis că le dublăm? Cine se cred profesorii ăştia de vor să fie plătiţi pentru meseria pe care-o fac? Să intre-n biznis şi dup-aia mai stăm de vorbă! Să producă manuale alternative şi să le tipărească la editura amantei ministrului, să producă nişte culegeri şi să le ilustreze la firma nepotului domnului deputat, să fie profesori personali ai elitei, ca pe vremuri, să facă ore numai cu progeniturile boierilor contemporani. Melma societăţii nu merită şcolarizare gratis, pentru că nu cotizează îndeajuns! Dacă trimiţi plebea la şcoală e periculos, învaţă să scrie şi să citească şi riscă să se ilumineze şi să se revolte împotriva sistemului său, mai rău: chiar să-l schimbe!

E mult mai sigur pentru cultul personalităţii publice a dictatorului şi-a mafioţilor săi dacă şcoala ar fi desfiinţată!

Şcoala trebuie să devină un drept divin al celor din vârful piramidei! Plebeii trebuie doar să fie cretini şi să cumpere, să cumpere, să cumpere non-stop tot ce apare în magazine, să facă vânzare, să se îngraşe, să se uite la toate porcăriile de la televizor, să-şi irosească viaţa citind Formula As, revista Paranormal, dându-şi în cărţi şi jucând la loteria naţională!

Ce bine şi frumos ar fi fără şcoli şi fără profesori! Ce linişte pe străzi, fără copiii care-şi transformă hormonii în decibeli când se sună de ieşire la sfârşitul orelor! Ce prosperă ar fi piaţa imobiliară şi ce succes ar avea compania de construcţii a vărului preşedintelui, dacă şcolile s-ar dărâma şi s-ar aproba nişte proiecte de vile aurite în locul lor!

Domnii din politica românească n-au coglioni, cum zice italianul, nene, fii bărbat până la capăt şi nu le lua doar banii, desfiinţează rasa intelectuală cu totul şi instituţiile în care aceasta îşi compune identitatea timp de 12 ani obligatorii, în nişte bănci de lemn! Lunaticul ăla de Cuza, cu reforma lui, are antidot!

Domnul Trandafir e-atât de fumat şi de ne-la-modă! Să se ia de mână cu domnul Vucea şi cu toţi dascălii din literatură şi să plece-n şomaj că nu mai e nevoie de ei!

Bilă neagră, Statule!

s-o ajutăm pe Alice

imagine de pe blogul ei

Vând

am ceva necazuri şi pentru asta încerc să vând exact ce ştiu să fac: fotografii

puteti alege orice imagine de aici, de pe blog sau din galeria mea de pe deviant

[alice drogoreanu]

hârtie fotografică de calitate

print sau afişe, cum doriţi

functie de dimensiuni preţurile sunt

15×21cm - 30 lei , cu rama şi passpartout - 50 lei

20×30cm - 40 lei, cu rama şi passpartout - 70 lei

sau alte dimensiuni - detalii pe mail alicedrogoreanu@yahoo.com

psihopost

Greva Foamei sau mai puţin apreciatul Şantaj Sentimental

Drepturile Omului sunt cele care sunt şi toţi am aflat de existenţa lor, mulţi le respectă, unii le aplică, însă foarte puţini îşi permit să le folosească în interes personal. În timp ce-mi rod o unghie care s-a rupt, mă uit pe/prin/printre ziare.

Mugurel face greva foamei, pentru că nu i s-a reactualizat contractul de muncă în ultimii 8 ani. Păi da, bravo lui, om cu iniţiativă!

Denisa ameninţă să înceapă greva foamei şi-a setei dacă Georgel n-o părăseşte până la-ntâi mai pe paraşuta aia de nevastă-sa. Frumoasă versiune de grevă, pasională, intensă, radicală. Mă gândesc că, din lumea cealaltă, Denisa îi va bântui nesatisfacută pe cei doi trădători.

Melissa e în greva foamei de 5 zile şi declară oficial că nu se va opri decât dacă regina Marii Britanii va abdica. Succes îi doresc!

Marcello anunţă public începerea grevei foamei de mâine - după desertul de la prânz, protestând împotriva celor care poartă mov. Da, încă un scop nobil, pentru care merită să mori.

Etcetera

Ce vedem mai sus reprezintă demitizarea conceptului de grevă şi al celui de suicid şi căderea ideii de protest disperat întru dizgraţie şi ridicol. Un fel de “Moş Crăciun, dacă nu-mi aduci Barbie o să mă tai cu lama”. Aşa, şi? Oare pe cine pedepseşti cu treaba asta?

Na, eu aş zice să nu vă mai înfometaţi, că multinaţionalele oricum nu dau faliment dacă vând cu o sută de hotdogs mai puţin.

Dacă nu câştig la loto, îmi dau foc, să văd cum vor mai dormi liniştiţi cei din loteria naţională după moartea mea.

Cred că am descoperit un mare lucru: nimeni nu se emoţionează la auto-înfometarea nimănui; păi, dacă nu le-a păsat nici când au topit sute de km pătraţi de carne vie cu napalm în Vietnam, credeţi că le pasă de un stomac amărât? Au dat cu bombe atomice în oameni nevinovaţi. Mai-marii dintotdeauna au fost dispuşi (era să scriu binedispuşi, nu c-aş fi greşit prea mult) să sacrifice plebea, talpa ţării atunci când au avut nevoie de ceva.

Statule, să ştii că dacă nu-mi respecţi drepturile mă sinucid prin înfometare şi-o să te roadă conştiinţa veşnic din cauza mea!

Iaca nu mai poate Statul, nu mânca, o gură mai puţin la masă, o pensie în minus de plătit!

siropost

Probabil că face parte din efectele primare sau secundare ale dozajului hormonal natural sau poate depinde de una dintre genele celor 46 de cromozomi sau câţi s-or mai fi descoperit în ultimii ani, de când nu mai învăţ biologie; sau poate o fi din cauză că am dormit doar 3 ore astă noapte ori poate că-i legat de cei 25 de ani pe care i-am împlinit, nu exclud; dar mă mai gândesc şi la alte variabile/variante, ecuaţia e destul de complicată, ce-ar fi să aduc totul la numitor comun; am uitat cum se făcea; acum două zile nu-mi venea să cred că-i aici şi azi nu-mi vine să cred c-a şi plecat; tre’ să facem cumva, aşa e; nu mai ţine figura; sau poate o fi şi de la atâta ploaie şi vânt, viroză şi psihoză, mimoză şi mai ce? osteoporoză? nu e cazul încă; poză, roză, doză, micoza-i departe de mine şi nici nu rimează măcar; a fost fain la Roma; el e frumos, bine, nici eu nu-s chiar nasoală, pot fi chiar drăguţă atunci când mă concentrez; alaltăieri am vrut să şterg blogul, i-am făcut un backup şi-am downloadat fişierul xml, era cât pe ce să dau click, trepida buricul degetului pe mouse de nerăbdare şi de importanţa mişcării pe care-avea s-o facă, dar nu ştiu ce s-a întâmplat şi m-a făcut să amân operaţiunea, probabil a sunat telefonul; tare mult aş fi vrut să nu mă sune nimeni de ziua mea, să mă fi lăsat toţi în pace, să fi uitat de mine; în mod inconştient sau paranormal, mulţi s-au conformat telepatiei mele negativiste; ce mai contează; cred că eram în Vatican, ba nu, în Castel Sant’Angelo, ba nu, în Piazza Navona, ba nu, în Piazza di Spagna, ba nu, în Pantheon, sau pur şi simplu aşa, la pas, de mână, pe străzi şi nu am vrut să mă întrerupă nimeni de la mersul pe jos cu telefonul incomod plasat departe de ureche; ştiu, ştiu, urât, egoist, urâcios, antipatic; şi ce dacă, măcar una dintre zilele de naştere din toţi anii ăia care se tot înghesuie unul într-altul să fie fără telefoane, să fie doar pe străzi, cu o mână într-o mână şi cu una liberă; de fapt, nu-i nimic de sărbătorit în ceea ce mă priveşte, alţii sunt cei care merită laudele pentru faptul că am ajuns la vârsta asta, să-i numim generic familie, căci lor li se cuvin felicitările pentru grija purtată; şi-a lăsat cafeaua pe noptieră, ceaşca s-a lipit de lemn, sunt într-o stare de spirit aparte şi, foarte neplăcut - dar nu greşit, ar putea fi definită drept siropoasă, mai precis: culeg urme de buze de pe cănile nespălate şi absorb cu părul parfum rămas în pernă; şi nu prea văd cui şi de ce i-ar păsa de toate astea, motiv pentru care mă abţin cu greu să nu şterg blogul, pe care, dacă l-aş şterge, tot nu văd cui şi de ce i-ar păsa, aşa că nu-l şterg, pentru că mie-mi pasă.

compunere despre valori morale

Dragi copii, azi vă predau mila:

E bine şi frumos să avem milă pentru cei nevoiaşi material, dar şi intelectual; să sperăm că nu a celor din urmă va fi Împărăţia Cerurilor; ajunge că-şi fac de cap în funcţii înalte prin împărăţia de pe ceastălaltă lume, în care cu toţii avem încă parte de lacrimi, durere şi suspin.

Mă lăfăi într-un sentiment atotcuprinzător de milă. Milă pentru proşti. Proşti, proşti, dar insistenţi. Proşti, proşti, dar mulţi. Proşti, dar urâţi. Aşa, să compenseze cu faptul că-s proşti. Mi-e milă despre ei, pen’că-i o condiţie existenţială imposibil de depăşit sau de trecut cu vederea. Grav, dar cronic. Acut, dar constant. Proşti, dar pentru totdeauna.

Asemeni leşinului care-i o formă de autoapărare a creierului, proştii nu-şi dau seama ce proşti sunt, pentru că s-ar umple iadul de sinucigaşi. Proştii înoată-n ignoranţă, poartă încă frunza de smochin în anumite părţi ale corpului şi frunza de brusture pe creştet, să-i ferească de iluminare. Mi-e milă, dar mă bucur pentru ei că nu-şi dau seama cât sunt de proşti, ar avea un şoc!

Povestea Vrăjitorului Berlin

imagine de Gabriel Pacheco

Sabia Ex Calibru s-a-nţepenit în piatră,

şapte voinici se scremură s-o scoată;

doar Făt-Frumos o să poată

s-o ia ca pe-o pâine din vatră.

Vrăjitorul Berlin o să dea şpagă

la Ministerul Magiei.