în loc de m@il

motto: sper să nu devin profă, iar dacă devin - să nu fiu ca mulţi dintre cei care mi-au fost mie profi. a, şi să nu-mi treacă vreodată prin cap să candidez la primărie.

introducere: ce-am mai făcut în ultima vreme?

intrigă: un alt examen - proiectare IV

desfăşurarea acţiunii: în ultimele două-trei săptămâni am avut de făcut, desfăcut şi refăcut (orar de lucru: in jur de 18 ore pe zi, pe principiul: ştii când începi lucrul dimineaţa, dar nu ştii când se va termina) un proiect anual. nu ştiu cum s-a nimerit, numai muzee am proiectat anul ăsta. aici muzeul ceramicii - Albisola (prov SV) care chiar se va face (nu de la sine, evident), din câte a gângurit primarul Albisolei, aflat în ultimul său an de mandat. ceea ce bănuim io şi alţii ca mine e că de fapt vrea să plece glorios, aducând pe ultima sută de metri o măreaţă plăcintă cu varză pentru naţiune: proiect de multe zerouri d'alea care induc hipnoză colectivă cetăţenilor. vrea să lase "ceva în urmă", cel puţin o iluzie.
sper că toţi politicienii mincinoşi (pleonasm) vor ajunge în iadul politicienilor.

deznodământ: domnul primar (articulat cu articol hotărât - primarele) va alege unul dintre cele 50 de proiecte individuale pe care noi le-am prezentat pe la diverse workshops. iată versiunea adinei:

pentru format mare, iaca lincu: http://picasaweb.google.it/adina.hutanu.84/LABPROGETTAZIONEIV

what's done is done :)

SCROLL DOWN (TO THE BOTTOM OF THE BLOG) TO SEE THE PHOTO SLIDESHOW FROM ALTARE - EXAM SCENOGRAFIA/MUSEOGRAFIA :)
[HAPPY]

răstălmăciul driblic

azi predicăm despre fiul sfântului Absurdie Ponositul - singurul sfânt care a avut copii născuţi prin viu grai şi hrăniţi cu şoapte - şi al maicii Sarafania. de la tatăl sau Măzarie a învăţat să citească Sfânta Sculptură şi să-i înţeleagă rostul. de la maică-sa nu a învăţat nimic, ea nu avea timp pentru el; la grădiniţă, Măzarie s-a împrietenit cu un băieţel special: fiul Sfântului Puf - stratosfenticul cel mai cunoscut din întreaga Molcomie.
eu nu cred în instituţie. eu nu cred în constituţie. nu cred în patrafir, cvintafir şi sextafir, firapăr şi rostopască şi nici în mărgăritare sau gărgăritare, în parastas şi mărastas, pepenostas şi strugurostas. prunostasul e ceva mai convingător.
nu cred nici în ascultism şi consultism, ocultism şi binoculism.
eu cred. spiritul este. dumnezeu este. oriunde. cu D Mare.
şi la teatru merg mai rar. acolo nu trebuie să repet de trei ori acelasi semn la intrare şi la ieşire.
blasfemie.
blamesfenie.
biscuiţi şi triscuiţi cu cremă de alune acoperiţi cu ciocolată amăruie. ling crema. arunc biscuiţii. triscuiţii sunt de păstrat, la fel ca trifoii cu patru foi. ciocolata îmi rămâne invariabil pe buricele degetelor. o ling şi pe aia.
napolitane. tilapanone. nanopilate.
pilonanate.
o noaptă bună, două noapte bune..
.. TREI noapte bune (urmând sfatul lui Vania întru caracterul mistic al urării de încheiere)

un gînd trist care dansează

image source

avant de mourir link

de leo Butnaru

portia zilnica de lectura - azi: TEATRU
[adinasays: piesa de teatru absurd si contemporan - romantic, inclasificabila de catre mine decat din punct de vedere senzorial si afectiv: ce-am simtit eu - piesa tragica si partial comica, sadica si masochista, ironica si trista, scrisa foarte frumos! va astept cu parerile..]

Mariuşa oglindită

image link

Franz, tu ştii să spui poveşti despre suflet la fel de uşor cum scrii despre zmeie şi despre carafa cu socată. tu scrii la fel de zbuciumat cum gândeşti, cum dormi, cum te plimbi - îţi arunci călcâiele înainte, păşeşti, le iei pe tălpi şi iar te scuturi de ele, urmărindu-le defilarea pe trotuar. eu nu ştiu să mă joc aşa ca tine. mi-am cumpărat stilou şi hârtie, m-am aşezat la o măsuţă în cafenea şi încerc să-mi ghicesc în zaţ următoarea frază. (mă uit că pe ceaşcă scrie "sogni"; dintre toate ceştile din lume, eu am nimerit-o pe cea care se numeşte "vise").

deşi niciodată nu m-am priceput să transform sufletul în cuvinte - aşa cum ştii tu să faci - am observat că poveştile tale au drept temelii vorbele mele; "oglindul"; vezi? tu şi în scris eşti "oglindul" meu - trăiesc prin scrierile tale, pe când tu nu te oglindeşti decât în visele mele. despre tine nu scrie nimeni..

cum aş putea scrie despre tine dacă până şi atunci când te privesc mă regăsesc tot pe mine? eu sunt Linişte si Cuminţenie, nu am ieşit în evidenţă niciodată, decât poate prin tăcerea mea (care pentru unii era intrigantă iar pentru alţii - semn de plictiseală şi absenţă sau nepăsare, autism). nu mi-am putut închipui că rochia mea verde sau parfumul meu de scorţişoară ar putea deveni poveste de iubire.. printre toate răspunsurile pe care le-am dat întrebării "ce crezi că vei deveni când vei fi mare?" nu s-a aflat niciodată vreunul asemănător cu "voi fi o eroină de poveste".

cred că atunci când fericirea e prea intensă ori când durerea cuprinde fiinţa şi se ramifică până la spiritul ei, oamenii redevin copii - neştiind să facă altceva decât să simtă. se opresc din joc şi ţipă, ciripesc, plâng.. au luminiţe în ochişori când sunt nemaipomenit de veseli şi guriţa umedă întredeschisă li se strâmbă când sunt trişti.. agită mânuţele sau le uită şi ele alunecă nepricepute pe lângă trupuşor..

aşa erai tu atunci când am plâns cu ochii larg deschişi în faţa unui nebănuit Franz - copil, care-şi alunga visul, fericirea, copilăria.

am văzut atunci în tine momentul în care ai crescut. eram Mama ta, Franz, în clipele acelea şi plângeam pentru copilăria ta pierdută; atunci am simţit că ai devenit o parte din mine mai mult ca oricând.

asistam neputincioasă la pierderea ta, la îndepărtarea ta de mine, la refuzul tău de a mai fi mic, la îndârjirea ta de a spune NU VREAU chiar atunci când aveai mai multă nevoie de mine ca iubită, retezându-mi aripile de mamă adoptivă din jurul tău.

nu eram zmeu, Franz, eram hipogrif şi îngenuncheam cuminte - lăsându-te să urci pe spatele meu, pentru că tu - deşi insistai pe "nu vreau" - asta îţi doreai de fapt cel mai mult; plângeam cu ochi sticloşi, smulgându-mi penele cu ciocul: ia-le tu, fă ceva mai frumos din ele, joacă-te până când te vei obişnui să nu-ţi mai fie frică.

va multumesc!!! :)

pentru ca ati trecut pe la mine si v-a placut ce-ati gasit, considerand potrivit s-o scoateti pe Mariusa la lumina :)
marturisesc despre Filomela ca a fost primul text al doamnei Savitsky pe care l-am citit si din entuziasm l-am publicat si la mine pe blog, pentru prietenii mei iubitori de carti. Abia dupa ce l-am dat mai departe m-am intors pe blogul dumneaei sa mai vad si alte texte.

va mai astept pe la mine, la o "lecturica de-o cafea", precum si eu voi veni sa-mi beau cafeaua printre paginile voastre frumoase.

http://ioanusca.wordpress.com/

http://ioanusca.wordpress.com/2008/06/11/470/#comments

transforming

this:

into this:


using these:





photo manipulation for Museo del Vetro, Altare
[scenografia / museografia]

lecturici de-o cafea

azi va trimit spre blogul Gabrielei Savitsky , unde am ajuns din pura intamplare (dar - cum eu nu cred in hazard si coincidenta - am impresia ca totul a fost foarte fin inscenat astfel incat eu sa ajung astazi cu click-ul meu curios aici si sa nimeresc peste Filomela :) there you go partea a XII-a din serie;
biscuiti Maria Ta si cititi-le si pe celelalte:

"

Povestea Filomelei Pizdrintz si a lui August Palton (XII)

mai 19, 2008 · 29 Comments

- Si?… Povesteste-mi, hai! Cum e in Italia? zise Filomela sorbind cu paiul din ceaiul din pahar si urmarind-o cu privirea ei azurie, intensa, pe Camelia.

- Cum sa fie? Acuma e bine! M-am adaptat. Da’ la-nceput, in fiecare zi voiam sa plec acasa. In fiecare seara, cand urcam la mine in camaruta, la cucurigu, ziceam: maine plec, gata! Imi fac bagajele si plec!

- De ce? Erau rai? Italienii sunt ca noi, latini, comunicativi…

- Da, comunicativi, cum zici. Au nivel de trai tu, Filu. Cand am ajuns acolo, eram in stare sa accept orice, si sa spal veceuri. Nu stiam limba, nu intelegeam nimic. Imi venea sa-mi trag una sa-mi sfaram capul meu prost care nu pricepea nimic. Intelegeam ici-colo cate un cuvant. Asta, verisoara ta, m-a dus la o familie. Erau modesti. Aveau o casa cu tot ce trebuie. Fusesera bogati, avusesera firma de mase plastice, mai aveau in spatele curtii niste utilaje.

- Si ce se intamplase cu ei? Au dat faliment?

- Aveau o fata, tu. Fata…, ca era ca mine, avea 31 de ani. Si fata asta a lor era bolnava psihica.

- Adica era nebuna? Ce facea? Urla, tipa, vorbea fara sir? Cum, nebuna?

- Nu urla. Ca asta mi s-a parut si mie suspect, cand mi-au zis ca e bolnava psihica. Era apatica, statea ore in sir cu ochii ficsi, intr-un punct.

- Lasa ca si noi suntem cateodata apatice si nu mai suntem bolnave. Ce, tu nu te uiti cateodata int-un punct?

- Da, ma uit, cand am cate-un cos pe frunte. Lasa-ma-n pace sa-ti povestesc. Trebuia sa fac mancare si curat, la inceput; cumparau ei, ca eu nu stiam limba. Am zis ca na, mancare invat eu repede, dupa obiceiurile lor. Ne-am inteles cu 800 de euro pe luna, sa ma plateasca. Imi dadeau mancare si aveam unde sa dorm. Au chemat un doctor, sa ma verifice daca sunt sanatoasa, in prima zi. Ala m-a ascultat, m-a pipait si a zis ca e-n regula. Ma simteam ca un animal la targ. Da’ eram angajata lor, n-aveam ce sa zic. Unde castigam in Romania 800 de euro pe luna? In definitiv, daca te gandesti bine, era normal sa aiba nevoie de cineva sanatos.

- Si? Ce faceai?

- Pai, ma trezeam la 6 dimineata. Imi faceam toaleta, ca aveam o baie, sus, langa camera mea. In camera, aveam un pat, un dulap si o masuta. Mi-a prezentat-o, camera, proprietarul, tatal fetei. Era batran, avea vreo 65 de ani da’ parca ar fi avut o suta, asa era de prapadit. Cred ca de suparare, de fie-sa asta. Dupa asta, ma duceam jos sa pregatesc micul dejun. Cafea, lapte, cu niste cornulete, le cumparau ei. In prima dimineata, m-a ajutat proprietara, dona Giovanna, mi-a aratat. Am crezut ca au musafiri. Erau, pe un platou, vreo 40 de cornulete. Cum nu stiam sa-i intreb, am tacut. S-au asezat la masa. Au coborat cu totii, de prin casa, ca aveau o casa cu 6 camere.

Asta, Giovanna, a impins tava cu cornuri in dreptul fetei. Ligia o chema. Era slaba ca un tar, asa ca tine, cum erai tu. Ciolanoasa. Cu privirea aia a ei, in gol. A inceput sa manance. Fiecare se uita in ceasca lui, si-au pus cate o ceasca de cafea cu lapte, fiecare. Eu stateam cuminte si ma uitam. Bai, cand a inceput asta sa manance mi s-a ridicat parul pe mine de parca am vazut lupul, tu, Filu. Stii cum sunt animalele hamesite? Infuleca intreg si se uita piezis, cu coada ochiului, sa nu-i fure cineva. Mi-am facut cruce cu varful limbii si-am zis, Doamne pazeste si apara! Bine ca nu-i violenta. Avea bulimie. Asta era boala ei. Manca si vomita. Manca si vomita. Inafara de mancare n-o bucura nimic. Puteai sa-i aduci cadourile de pe lume, ea numa’ cand vedea mancare se trezea din lumea ei in care visa… Am sters trei luni, am spalat baia dupa ea, ca era neglijenta. Faceam hardaie intregi de mancare. Paste, ciorbe, ca i-am invatat si la mancare de-a noastra, le-am facut si sarmale. Manca de te lua groaza, ore in sir. Cu o privire de fiara. N-am mai vazut asa ceva in viata vietilor mele, nici n-am auzit. Cica-i boala oamenilor bogati! Vai de capul lor! Mai bine sarac si sanatos la cap! Dupa ce manca, se ducea la baie si vomita. Toata averea lor, toti banii se dusesera pe la doctori si prin sanatorii, s-o faca bine. N-au reusit nimic. Asa ca isi cheltuiau ce mai aveau, de la asigurari, pe mancare. Manca de 100 de euro pe zi. Daca nu-i dadeai mancare, cata ii trebuia ei, incepea sa tipe. Ziceai c-o injunghie cineva, asa racnea. Atunci n-aveam ce face, ii dadeam sa manance, pana se satura.

- Cum ai rezistat?

- Ma mai incuiam in camera si plangeam. Pentru ca nu aveau sa-mi dea mai multi bani, mi-au mai gasit ei la doua case, doar sa fac curat, sa spal si sa calc. Mai castigam si mai schimbam aerul. As fi muncit si 20 de ore pe zi numa’ sa castig sa trimit acasa, la copii… Si mi-era un dor de ei, ma ustura sufletul, asa simteam, ca arde sufletul in mine. Da’ n-aveam ce sa fac… Ce sa fac acasa, cu 4 milioane, cat castigam la bar? Nici de mancare nu mi-ar fi ajuns…

- Si cat ai stat cu bulimica?

- Bai, Filu, stai ca nu ti-am povestit tot. Imi da odata dona Giovanna asta 200 de euro, sa ne ducem la pizzerie. Avea pofta de pizza Ligia. Ne ducem. O cunosteau toti din cartier. Cand au vazut-o ca intra, si-au lasat oamenii pe masa si-au iesit. Am comandat 14 pizza. Manca, cu ochii sticliti, atintiti pe feliile pe care le baga in gura. Ma uitam la ea si ma asteptam sa-i creasca dintr-o data par pe ea, stii, ca-n filme. Sa se transforme in lup. Te lua groaza cand o vedeai cum mananca. Eu am mancat o feliuta mica, a sasea parte dintr-o pizza si se uitase lung cand am luat-o. Ca ii era frica sa nu-i ia cineva mancarea. Se ducea la toaleta, trebuia sa merg dupa ea, sa nu se-nece dracului si sa fac curat, ca eram bona ei. A mancat pizza de toti banii si dupa asta, cand a vazut ca nu mai avem, s-a uitat in jur. Pe mese, erau vreo 8 mese, erau cateva pizza cum le lasasera oamenii si plecasera. S-a dus si a strans tot de pe mese, si le-a pus langa ea si a mancat tot. Bai, Filu, vreau sa spun ca atunci m-am lecuit de mancat. De la experienta asta, mananc ca o vrabie. O tot vad pe Ligia in fata ochilor, cu ochii ei inrositi, cum infuleca. Peste o saptamana, mi-am luat banii, catrafusele si am plecat. M-am mutat la o alta familie. Era iarna deja. Aveau o batrana de 89 de ani care nu mai voia sa moara. Ei erau toti cu lucru, n-aveau timp de baba. Asa ca mi-au lasat-o mie in grija. Nu-ti spun ca dupa o saptamana, mi-era dor de Ligia bulimica. Baba era mereu inghetata de frig. Ma trezeam la 5, ma inghiontea ea. “Nu te platesc sa dormi!” striga cu glas pitigaiat. Acuma intelegeam bine italiana, imi parea rau c-o inteleg, cateodata. Vorbeau despre mine ca despre o mobila. “Camelia nu a facut patul astazi, in camera la Giovanni. Nu i-a calcat lenjeria lu’ Luca.” Nu aia, nu aia. Nici nu puteam sa fac tot ce era de facut, ca ma striga baba, daca lipseam un minut de langa ea. “Camelita!” in sus si-n jos, nici la veceu nu ma lasa mai mult de cinci minute.

"

introducing..

image link

[povestile cu Mariusa sunt fragmente dintr-un cvasi-roman, sau poate ciclu de eseuri, nu mai stiu nici eu ce voiam sa fac din ele. le-am gasit prin back-up-ul de pe celalalt computer, le-am pus diacritice si vi le-arat si voua. ingioi da hepi starting, da hepi living end da hepi ending. tin minte ca le-am scris pentru ca ma saturasem de povesti cu moarte, cu "dezdragostire", cu parasire, cu depresii, spleen, "la ce bun", "we die alone" etc. m-am gandit ca alea sunt pentru oamenii care nu stiu sa viseze, sa spere si sa iubeasca sau care au luat-o peste cap de prea multe ori si acu ar avea nevoie sa se regaseasca in suferinta dintr-o carte.. sa vada ca acolo "scrie despre ei", despre nedreptatea pe care au suferit-o, despre inselaciunea care le-a fost conspirata, despre pierdere in general, au nevoie sa vada ca si altii au patit-o, au nevoie sa isi linga bubele si pierderea sperantei privind cat de subreda e casa vecinului, vazand ca "se intampla si la case mai mari".. cine stie ce fel meschin de consolare o mai fi si asta, sa te linistesti cand citesti despre nefericirea altcuiva? ma rog. eu vreau sa ma linistesc afland din jur istorii despre iubire, uitandu-ma la filme-poveste (La vita è bella, Big Fish, Pan's Labyrinth, The fabulous world of Amelie etc). prin urmare m-am apucat de scris – mai mult pentru mine decat pentru „public” - antidotul pentru literatura pesimista de oras despre fiinta umana palida si parasita, bolnava si cu ochi goi: na, vedeti voi mai departe ce-am vrut sa spun cu asta.]

Când a plâns Mariuşa?

image link

trecuseră câteva luni de când mă despărţisem de Mariuşa, timp în care m-am simţit ca o pereche de izmene purtate şi lăsate pe frânghie la soare să se zvânte şi uitate acolo. na, uscaţi-vă, aerisiţi-vă, albiţi-vă de păcate la soare, izmene proaste!

(de ce timpul petrecut împreună nu se măsoară nicicum iar pentru cel în care suntem singuri simţim cum ceasul din noi bate fiecare minut?)

nici măcar nu ştiu cât timp am fost împreună, ştiu doar că am cunoscut-o în luna mai şi că am părăsit-o într-o vară. (e absurd să părăseşti pe cineva "într-o vară"! vara se merge la plajă, se face baie în mare impreună, se linge sarea de pe burtica ei, se bea socată din buricul lui, se culeg scoici de pe mal împreună, se privesc apusuri şi răsărituri.. nu se desparte nimeni vara! numai noi, eu şi Mariuşa.. de fapt în prostia mea am fost convins că ea mă părăsise pe mine înainte s-o las eu. am avut mereu impresia asta.. simţeam că vrea să fie liberă şi că zbura cu aripi înfiorător de mari, trăgând de mine s-o urmez iar eu - un fricos - voiam "s-o luăm metodic".. fraierul pământului, aia eram!.. până la urmă s-a adaptat ea metodologiei şi fixismelor mele.. asa am făcut, am luat-o metodic: mai întâi ne iubim, apoi ne părăsim.. futu-i logica mă-sii!)

Mariuşa nu plângea niciodată, cel puţin nu alături de mine, lucru care m-a îmbătat şi m-a păcălit că pentru ea cuvântul "problemă" s-ar fi referit exclusiv la câmpul semantic al matematicii.. Mariuşa mă iubea. mult. definitiv. rotund. nu avea frici, angoase, paranoi, gelozii absurde, prăpăstii hormonale zilnice, depresii. acrobata mea, Mariuşa.. mergea drept prin mine ca pe-o scândură întinsă peste apă sau peste un abis. mergea cu paşi lungi ca şi cum ar fi mers prin mirişte încălţată cu ciubote de gumă, înaintea unei ploi de vară. nu se temea de nimic.

eu o urmam cu ochii strânşi, concentrat, încordat, mergeam în urma ciubotelor ei roşii cu buline albe şi nu reuşeam să văd curcubeul, de frică să nu calc pe melci. aşa mergeam în urma ei, eram îngrozit c-ar putea să fugă, să se zbânţuie, să cutremure scândura pe care merge şi eu să cad în prăpastie.. paralizam de frică să n-o pierd, să nu dispară cumva de lângă mine de la o zi la alta, fiindcă eu sunt un crispat, un dur, un încuiat.

un prost. un prost.

un prost care a luat atitudine.. în vara aceea ne-am întâlnit foarte rar, pe fugă, ea era mai agitată ca oricând şi ma iubea mai mult ca oricând. tocmai de aceea cred că şi eu eram mai speriat ca oricând; simţeam că urma să se întâmple ceva mare, ceva care avea să ne zguduie şi să ne schimbe, sau poate chiar să ne distrugă. într-o dimineaţă, în parc la cafea, am luat-o lângă mine pe bancă şi i-am spus: Mariuşa de ce fugim întruna? de ce nu stăm şi noi să lenevim în pat? de ce eşti agitată si de ce mă tem tot timpul să nu te pierd?

Mariuşa s-a uitat uimită la mine, de parcă aş fi fost un om oarecare de pe stradă care o opreşte s-o întrebe de ce se învârte Pământul: "cum adică?"

adică mi se pare că tu eşti o pasăre şi eu o cârtiţă, tu esti o buburuză şi eu sunt un melc. nu ştiu ce vezi la mine şi nu înţeleg cum de mă iubeşti. zbori atat de sus încât simt cum îmi ard ochii de gelozie pentru aripile tale, pentru cerul tău în care ai vrea să te urmez iar eu nu reusesc să mă înalţ oricât aş da din omoplaţii mei lipsiţi de pene.. mi-e frică să nu mă simţi cât sunt de îngrozit, să nu te plictisesti de neputinţa mea, să nu te îndepărtezi prea mult în elanul tău şi să-ţi dai seama că nu ne potrivim deloc...

... de asta mă gândesc să-ţi deschid colivia, să vezi că eu sunt o îngrădire pentru tine şi nu un univers plin de libertate aşa cum visezi..

"ne despărţim pentru că eşti gelos pe faptul că nu suntem identici? tu nu ştii câtă nevoie avem unul de celălalt, că eu m-aş pierde în zborul meu - ca un zmeu căruia i se rupe sfoara - şi că tu eşti copilul speriat că-şi va pierde zmeul? nu ştii că eu zbor şi pentru tine, eu te ridic, eu te ajut să visezi? nu ştii că tu eşti liniştea mea, starea mea de bine, calmul meu, oglindul meu? nu ştii că eu zbor deasupra ta şi mă oglindesc în tine ca-ntr-o apă cuminte?"

Mariuşa vorbeşte cu mine potolit, îmi spune ce vreau să aud, ce are de spus şi nu a rostit niciodată, îşi smulge penele pentru mine şi mi le arată: uite, sunt doar pene.. nu mai e agitată, e tristă, nu mai bate din aripi, planează între mine şi soare, făcându-mi umbră şi vindecându-mi retinele arse. Mariuşa e TOT şi eu tocmai ce-am alungat-o de lângă mine.

eu sunt copilul care şi-a tăiat singur funia zmeului de frică să nu fie luat pe sus..

Mariuşa vorbeşte cu mine calm şi plânge înfigându-şi privirea prin ochii mei dincolo de mine, în timp ce îmi spune că eu sunt ea si că ea este eu. Mariuşa plânge cu ochii larg deschişi, fără să se încrunte măcar, fără să strângă buzele, plânge clar, uitându-se la mine fără să clipească.

mă uit în pământ, ridic din când în când ochii spre ea şi nu o recunosc.. e unul dintre acele momente în care "oglindul" reflectă o femeie necunoscută de care se îndrăgosteşte definitiv la prima vedere, după ce tocmai a părăsit-o.

[...]

stau cu mâinile încrucişate la piept pe scaunul de nuiele împletite alături de Mariuşa, în grădina noastră; ea învârte o linguriţă extrem de lungă într-o carafă cu socată, storcând acolo o lămâie. mă uit la ea şi o dezmierd în gând, să n-o trezesc din visare. poartă o rochie verde, subţire şi căldura ei ajunge până la mine, respir adânc aerul cu aromă de Mariuşa: de cireşe, de scortişoară, de tei, de muguri de brad.. aşa miroase ea, a ceva bun, a ceva dulce şi aspru, vag acrişor. întind o mână şi o opresc: lasă linguriţa asta, Mariuşa. te iubesc. au trecut mulţi mulţi ani de când mi-am tăiat sfoara la zmeu şi vântul s-a oprit făcându-l să cadă, să mi-l pot recupera şi să-i înnod iar sfoara.. mai ţii tu minte când ai plâns?

prima poveste despre Mariuşa

image link

eu şi Mariuşa mea ne cunoaştem bine de tot.. nu credeam să existe ceva al ei pe care să nu-l ştiu. mă simţeam puternic, stabil, adînc înfipt în viaţa asta a noastră, eram stăpîn pe mine şi pe noi. aşa am crezut. eu sunt dintotdeauna prietenul ei cel mai bun, iubitul ei, "oglindul" - cum îi place ei sa mă numească.

.. cu toate astea oglindul rămîne de multe ori atît de surprins de femeia care se reflectă în el, încît mai-mai stă să se crape. dacă oglindul ar avea minte şi voce să-şi strige mirarea, ar spune: şi asta ce mai e?

cînd aveam 20 de ani nu puteam decît să îmi închipui o eventuală Mariuşă, nameless, faceless. reuşeam să disting vag din cocktailul de vise cîteva dintre senzaţiile zilnice din viaţa mea împreună cu o "ea". îmi plăcea să-mi imaginez că sunt fericit, că nu-mi lipseşte nimic, că sunt îndrăgostit şi păşesc pe străzi în drum spre casă, unde o găsesc pe "ea".

îmi aduc bine aminte cînd te-am văzut prima dată, stăteai pe o bancă la umbră şi la soare simultan, analizînd microscopic o legatură de ridichi, aveai căpşuni într-o plasă care alunecase pe piciorul băncii, culcîndu-se în iarbă. răsădeai căpşuni involuntar şi puriceai ridichi. era prin mai cred. mi-a atras atenţia rochia ta vernil ridicată deasupra genunchilor şi saboţii aruncaţi din picioare pe partea cealaltă a aleii. m-am gîndit că eşti toată un nerv, îmi închipuiam cum te-ai aşezat ca un arc, înfierbantată, pe bancă, azvîrlind şlapii şi înfigînd degetele de la picioare în iarbă, să te răcoreşti.

lîngă tine - un carneţel, foi rupte, mototolite, unele pe jos, altele chiar acolo; aş fi vrut să mă aşez dar nu am îndrăznit. erai concentrată toată în jurul unei ridichi, cine ştie ce visai.

m-am aplecat şi-am început să culeg hîrtiile boţite de pe jos (am citit în trecere pe una "nu ştiu" scris mare şi apăsat în mijlocul foii goale), le-am strîns şi le-am dus la coş.

nici nu te-ai uitat măcar spre mine cînd ai aruncat un "lasă-le pe toate acolo unde sunt" dintre ridichile tale.

am rămas atît de uimit încît n-am scos nici un sunet din toate frînturile de întrebări care mi se roteau prin minte.

am început să fac operaţiunea inversă, ca un tîmpit, mă aplecam şi presăram cocoloşi de hîrtie în jurul băncii pe care stăteai. nu ştiam ce fac.

am păstrat 3 pentru la urmă, să-i aşez cît mai aproape de picioarele tale goale, după care aveam să dispar din peisajul ăla absurd. nici o clipă nu mi-am ridicat privirea spre tine, nu ştiam că tu mă fixai cu aceeaşi uimire pe care am avut-o eu cînd mi-ai spus "lasă-le...". mi-ai urmărit fiecare mişcare, lăsînd în pace ridichile, înlocuindu-le cu mine. mă simţeam ca un gîndăcel cu ac înfipt în spate, privit de o pupilă gigantică.

m-am dezechilibrat, scăpînd din mînă cei 3 boţi de hîrtie şi-am evitat să cad apucîndu-te de un genunchi. nu cred că mi-am cerut scuze, nu cred că ţi-am tras eu rochia peste picioare, nu cred că mi-am lipit buzele de genunchiul tău. nu mai ţin minte nimic, am plecat mai departe împleticindu-mă şi m-am ascuns în prima tavernă pe care-am găsit-o în cale, păcălindu-mi starea cu vreo 200 de rom.

cînd m-am întors erai tot acolo, m-ai întrebat dacă nu vreau să mă aşez, mi-ai spus că te numeşti Mariuşa Matei şi că aştepţi să apună soarele, să te strecori în casă fără să te simtă nimeni.

am adormit pe bancă de emoţie şi de alcool, mi-a alunecat capul pe genunchiul tău şi nu mai ţin minte cînd sau cum am ajuns acasă.

fragment [by el]

ea

ia?

o sa incep asha:

TE IUBESC

TE IUBESC CUM NU AM IUBIT PE NIMENI NICIODATA

MI-AI SPUS DESPRE SOUL MATE

:)

IO TACEAM

dar taceam motaneste

te iubesc cum nici pe mine nu m-am iubit

suntem un fel de nuca in invelish tare, stam noi doi acolo ca miezul alb si imbracat in pojghitza

avem fiecare propriul sau spatiu si il unim acolo frumos

un tot organic

un spirit organic

te cunosc pentru ca ma cunosc pe mine

pentru ca ma hranesc cu ce te hranesti tu si pentru ca te hranesti cu ce ma hranesc eu

suntem atat de impleticiti incat merg cu picioarele tale si ma hranesc cu gura ta

cateodata ma surprind sarutandu-ma prin tine

suflul asta eteric atat de tare nu e niciodata otravitor, nu poate fi pentru ca nu are insusiri terestre

nu are nici o afinitate cu terestrul pentru ca il contine

la fel cum oasele nu simt pielea

dar sunt imbracate de ea

te miri ca nu sclipesc cateodata si ca sunt monoton; e vorba despre arderi - arderile intense pe care le simt cand te simt in interiorul meu, in mintea mea,

in memoria mea care e fara timp

fara spatiu

pentru mine granitele astea au plecat demult

stii cateodata exteriorul are factori puternici cu care ataca de cele mai multe ori involuntar

si atunci pentru ca sunt foarte ocupat cu pretiozitatile pe care le am: sa le sterg, sa le fac sa sclipeasca, sa le dau toate intrebuintarile posibile - trag repede obloanele

nici nu cred ca fac eu asta, ci el

am mai spus despre copiii aia mari

mmmm

de multe ori nu mai e vorba despre o jumatate si cealalta

de mult timp nu mai e asha

cred ca din primele zile

se contamineaza atat de mult incat de mult sunt un intreg

ma surprind de multe ori ca atunci cand sunt cu tine in orice ipostaza sa fiu invaluit de o lumina alba si calma

si sa inteleg ca fuziunea asta eterica ne priveste atat de direct

devine spirit fizic

te iubesc (si asta nu ti-am mai spus-o)

calm

te iubesc linistit, fericit

fluid

ne prelungim din unul intr-altul cu placerea cu care mancam dulceatza de cireshe

cand fluidul ala rosu picura din linguritza pe borcan si pe barbie

si umple narile cu un miros odihnitor

se intrerup gandurile cand ne iubim noi

gandurile cele de jos se intrerup

se topesc in eterul asta luminos si fluent

in linistea asta atat de cunoscuta mie prin tine si ei prin el

ne imbracam in diferite haine de strada, de lume, de luna, de vise si ne jucam acolo cum stim noi

e normal sa fim neindemanatici, sa ne iasa un crac mai lung si unul mai scurt

io sa ma imbrac cu pantalonii tai invers si tu sa porti o haina cu maneci pana la genunchi

si de asta de multe ori ne impiedicam si ne murdarim pe haine

dar stii ce e frumos?

ca radem pentru ca e lumina

ca de fapt stim ca ne jucam

si luam tot felul de roluri sau le imprumutam

pentru ca asha suntem noi

cateodata ne e greu sa facem din aer cuvinte

pentru ca e prea frumos ce se intampla

si nu stim cum sa le articulam

si ne plictisim zapaciti de atata articulare fara sens

care cu cat se rosteste mai mult cu atat se indeparteaza de eter

:)

ca sa raspund la ce m-ai intrebat:

ea e el

el e ea

nu are de ce sa se teama ea niciodata

toate indoielile pe care le are ea - sa le aduca aici in lumina, in eter

aici nu rezista nimic uman

e frumos ce avem pentru ca el poate crea necontenit uman si poate sa inlature necontenit terestrul sau nonspiritul

mmmmm

:)

esti cu mine chiar daca uit sa te pronuntz, sa te articulez sau sa incep primul fulger al gandului

mi te-ai insamantzat cu regeasca optiune totalitara care nu mai are nevoie de referinte pentru ca are tot

am facut la fel

ne spalam plangand si ne uscam razand

avem acelasi sentiment de "tristete" care vine din neputintza de a spune toata lumina

din cauza asta ma ierti si te ierti, te iert si ma iert

din cauza asta zambim cand ne pronuntam fara cuvinte

:)

din cauza asta zambesc io motaneste

din cauza asta nu spun ;)

tot din cauza asta iti si spun

cateodata intr-adevar nevoia acestei constiinte umane este de a se lupta de a da inapoi

:)

o iubim si pe ea

pentru ca nu stie

nu intelege de unde atata lumina, de unde atata iubire

si de multe ori avem impresia ca luptam impotriva noastra

si ridicam si acesta constiinta... cum facem chiar acum fara efort... si o expunem

pentru a se obisnui

e copilul care a stat mult in casa

si care demult vroia sa se joace si nu reuseste

pentru ca nu intelege de ce e asha de bine

exploreaza sfios tot ce e in jur

si florile se rup

dar se regenereaza

e fenomenul cu care nu a fost obisnuit

e normal sa se lupte

nu se lupta ea, ci e un fel de sfiosenie

care la primul gandac de pe picior se retrage in casa si se sperie

spiritul este ceea ce ne-a intrupat pe noi si stim bine asta - nu e greu sa ne jucam doar ca stim reguli mult mai frumoase, pe care cand le articulam se mai schimba si ne mira si pe noi asta

:)

mmmmmm

stii tu : constiinta asta impartita in doua - cea umana si cea spirituala isi imping granitele de fiecare data, se invadeaza una pe cealalta, dar nu cu scopul cuceririi ci cu scopul singur de amestecare. nu pot una fara cealalta iar spritul fiind aerul tare, eterul, de multe ori amestecul asta alchimic pare iluzoriu... abundenta cu care emana spiritul intra intr-o zona a umanului care are instinctul de supravietuire (unul dintre cele mai teribile si frumoase mecanisme), zona de instinct care face absolut tot ce poate: inmagazineaza, concentreaza, compreseaza si inghite tot pentru a pune la pastrare .... :) ...e interesant ca acest procedeu care este de pura uniune de multe ori se sfarseste din cauza incapacitatii de a stoca direct fara a bruia etericul (supravietuirea nu are mecanismul de a ingera asha ceva) printr-un fenomen atat de simplu de frustrare si de gol facand loc fricii si slabiciunilor - care sunt copiii primi ai acestui sentiment fantoma...:) ...e atat de simplu sa lasi eterul sa modeleze tot, sa construiasca el propriul aparat ingerator care functioneaza ad infinitum si sa se dedice in totalitate eu-lui si lui-el si lui-ea.. piu frumos iti scriu eu tie asta ca prima baie pe care ti-am facut-o, cand cantam tot ce vroiai sa auzi tu mai frumos in gandul meu.

te sun imediat piu... poate ca vreau sa iti mai scriu...mmmmmmm...simt cat de bine iti face

Sobiţa mea, Mariuşa

image link

Am fost ieri cu Mariuşa la piaţă; nu mai mersesem demult pe undeva împreună. Obişnuiam să alergăm tot Copoul la deal şi la vale, ne opream numai să ne sărutăm atunci cînd nu trecea nimeni pe lîngă noi şi iar porneam.

Acum coborîm din tramvai şi ne sprijinim unul de altul: ea e umbrela mea de dantelă iar eu sunt bastonul ei de fildeş. Cînd i-am spus asta nu a rîs deloc, s-a întristat.

Mi-a spus Mariuşa într-o zi - cu foarte mult timp în urmă, că ea nu vrea să mai trăiască fără mine, propoziţie care la momentul acela mi s-a părut dramatică, împinsă spre absurd, teatrală. Nu am înţeles ce voise să spună cu asta pînă azi. Mă gîndisem în fel şi chip, reinterpretasem ceea ce mi-a spus.. tin minte că am ales varianta "hai să locuim împreună".

Abia astăzi am ştiut ce a vrut ea sa spună acum cinci vieţi, abia astăzi - cînd am înţeles că ea e umbrela mea, abia astăzi cînd eu mi-am dat seama că sunt bastonul ei.

Am fost la piaţă şi am luat-o de mînă; ce dor îmi era s-o ţin de mîna! întotdeauna am iubit palmele ei; eşti o sobiţă Mariuşo - aşa îi spuneam, lîngă tine se moare de cald şi se transpiră precum caii, lîngă tine nu se poate sta îmbrăcat, abia cînd ajung pe burtica ta rece şi-mi pui palmele fierbinţi peste urechi, abia atunci mă simt în largul meu.

Mariuşa merge încet, apăsîndu-se pe braţul meu, pentru că eu sunt bastonul ei elegant pe care îl admiră lumea. eu îi dau farmec, e încîntătoare pentru că ea e Mariuşa, pentru că are un baston care i se potriveşte de minune, sculptat anume pentru ea..

Aseara m-a întrebat: "oare noi mai avem timp?" M-am uitat la ea şi n-am stiut ce să-i răspund. Am avut puţin timp pînă acum, m-am gîndit. Am facut din el de toate, aşa cum faci dintr-un singur pui cinci feluri de mîncare: şniţele - din piept, ciorbă - din oase, piele, spate şi gît, pîrjoluţe din carnea ciugulită de printre coaste, pui cu smîntînă din pulpe, răcituri din aripi, cap, gheare..
Văzînd că nu răspund, mi-a tras faţa cu mîinile mai aproape şi mi-a spus: "tare eşti prostuţ, se vede că ţi-au trecut toate năzbîtiile prin minte! Am vrut să spun: mai avem timp să ne plimbăm un pic şi să ne luăm o îngheţată înainte de telejurnal?"

Mariuşo te iubesc atat de mult, nu-mi ajung vieţile astea să mă satur de tine, nu-mi ajung deloc.. de asta mă-ntristez, pentru că nu ştiu nici eu cum să mai trag de ele, cum să le mai întind fără să bată la ochi îngrijorarea mea, fără să te întristez şi pe tine. în fiecare zi ai ştiut cum să-mi faci poftă să mă trezesc şi să te vad.

"eu cred ca noi suntem iar copii", mi-ai spus zilele astea. mă uitam la tine cum tăiai meticulos un pui, cum alegeai pielea de pe el, cum tăiai legumele şi te bucurai să le aşezi în forme ciudate pe lemn: desenai flori din ceapă roşie cu mijlocul din felii de morcov şi frunzele din pătrunjel. "putem face tot ce vrem", ai mai spus, "hai să ne întoarcem diseară pe dealul nostru, sub nuc, să ne uităm la stele, să-ţi spun povestea cu cerul care e o patură veche plină de spărturi; lasă-ţi capul pe mine, vreau să te dezmierd şi să-mi ascund limba după urechea ta şi tu să mormăi spunîndu-mi: Mmmmmariuşă obraznică!"

Mi-e dor de Mariuşa mea din copilărie, de Mariuşa mea închipuită, visată, căutată şi iubită sub nuc, de Mariuşa pe care mi-am dorit s-o găsesc în patul meu toată viaţa şi s-o dezvelesc prin somn în fiecare noapte, s-o trezesc şi să mă înfăşor cu ea, să mă frigă şi să-mi răcoresc obrajii pe burtica ei rece..

triunghiul de găuri al Mariuşei

link imagine

foarte frumoasă ai fost tu mai demult, Mariuşo!
5 vieţi mi se pare c-au trecut de-atunci, poate chiar 6 din vremea când căutam pe tine cu limba locul din care îţi porneau picioarele;
mult am mai căutat locul acela, ţin minte că începusem să cercetez pornind din creştet, te-a amuzat mult chestia asta. vreo două nopţi mi-a trebuit până să ajung acolo, am bătut cale lungă mirosind circa 2 metri pătraţi de piele, por cu por. dar l-am găsit.

minunat loc mai era acela de unde creşteau picioarele tale! am vrut să-mi fac fundaţia casei acolo, să pun piloni, să torn ciment şi să-mi imprim în el palmele, aşa cum făceam în copilărie şi cum fac vedetele când îşi inaugurează plăcuţele memoriale pe trotuar. voiam să scot din anonimat pântecele tău, înfigându-mi palmele în el. voiam să zgârii cu băţul: "mine forever" pe burtica ta rece din beton moale.

Mariuşa mea cu sâni ciudaţi: îmi plăcea să mă joc dimineaţa înainte să te trezeşti, pe furiş, să-ţi violez sanii cu degetul, să mă amuz că sfârcurile tale se întăreau în somn şi rămâneau în interior, dupa cum le apăsam eu, în gropiţele săpate de mine cu degetul. Mariuşa mea cu găuri de sfârc; băgam în ele vârful limbii şi tot nu te trezeai; sugeam sfârcurile şi le trăgeam afară şi tu încă dormeai. Mariuşa cea cu buric triplu: buricele sânilor şi buricul pântecelui. Triunghiul de găuri al Mariuşei.

te trezeai abia când se făcea lumină şi soarele era prea puternic pentru ca eu să mai pot ţine ochii larg deschişi.. tu abia atunci îi deschideai, când mie îmi curgeau lacrimi de efort, chinuindu-mă să nu-i ţin mijiţi.

te intindeai pe tot patul, împingând cu palmele peretele, mieunai, clipeai, plescăiai din buze, îţi era sete, încordai picioarele, te scărpinai pe umăr şi te frecai la ochi, vedeai sfârcurile zgribulite şi pufneai în râs: "ce mi-ai mai făcut?!"

te puneam să ghiceşti - spune tu, ce crezi că ţi-am facut.. de ce s-au zbârcit bomboanele tale?

râdeam si îmi promiteai răzbunare de fiecare dată deşi ştiai foarte bine că n-aveai nici o şansă, fiindcă somnul tău era ca şi tine, din ciment moale iar al meu era din puf. tu dormeai, eu nu. asta a fost dintotdeauna diferenţa dintre noi. în rest nu ne deosebeam prin nimic.

"bună dimineaţa oglindul meu" îmi spuneai în timp ce-ţi acopereai jucăriile cu cearşaful. de ce le acoperi? "pentru că te-ai jucat destul cât eu dormeam. am să mă răzbun la noapte." răzbună-te acum, te rugam eu. merit o pedeapsă năprasnică! m-am pregătit psihic pentru asta, astept să mă zgudui.

"eşti un şmecher, asta nu-i pedeapsă!"

Aşa e Mariuşo, eram un şmecher şi tu erai din ciment moale şi aveai trei găuri mici la vedere şi alte două ceva mai ascunse şi mai calde, le vedeam în faţa ochilor în momentele cele mai nepotrivite: pe la serviciu, pe stradă, prin autobuz, mă feream de ele ca de dracu.. eram un şmecher cu vedenii, bântuit de pentagonul tău de găurici.

gustare de carte

pentru a citi şi restul tre' să vă faceţi cont pe acest site. not to worry, my friends. durează puţin şi merită. mai plimbaţi şi voi pupila printre pagini dimineaţa la cafea şi seara la ceai, lăsând deoparte hai faivu' să se hodine.

this book i strongly recommend, pen' că e scrisă nu zic "bine" şi "frumos" -ci "astfel încât mie să-mi fi plăcut".

deci N.B. - mi-a plăcut. care ieste. şi nu o condamn ca pe un gând vinovat, în spirit de maică îmbrăcată în negru bătând toaca în jurul bisericii dis-de-dimineaţă, după un scandalos vis erotic pur biologic, pe care - evident - NU Dumnezeu i l-a dat.

opinia humilului cetitor ce mă aflu: carte pricepută, enervantă; dacă nu-mi plăcea, n-aş fi recomandat-o.

mi se pare c-ar face un fel de alchimie: din penibil - artă de supravieţuire, din laşitate - rafinament, din caracter de căcat - personaj misterios, din victimă - vierme urât mirositor, din progenituri - personaje episodice, din amante - zeiţe. [bine, alea probabil tot aşa-s văzute şi de retina dumneavoastră scurtcircuitată de mascul în călduri tardive şi disperate pe la o vârstă anume (despre care e vorba în cartea mai-jos-parţial-copy-pastată)].

se referă la perioada aia naşpa în care noi avem coşuri şi furăm deodorant de la mama, când în casă are loc rocada comportamentală: mama e serioasă, gravă, începe să plătească facturile şi ratele, cumpără bradul de Crăciun şi bate cuiele iar tata - să se parfumeze şi să se radă obsesiv, zâmbind plin de speranţă în oglinda de la baie în fiecare dimineaţă, pentru ca în deznodământ să "plece de-acasă cu una mult mai tânără şi extrem de urâtă".
da... exact.
gata vorba. am ales o pagină la întâmplare. subiectiv fiind subiectul, toate mă irită şi îmi plac în aceeaşi măsura. vedeţi şi voi.
mergeţi mai bine să vă luati doza de carte, mergeţi s-o Aşteptati pe Sara ;-)

Ulterior Design

Găsesc în pat zâmbetul lui din sticlă subţire; dormitorul nostru e un muzeu de colecţii personale excluse publicului.

Camera noastră e plină de cute precum interiorul unui stomac. Aici ne digerăm noi şi ne metabolizăm, aici pereţii sunt pictaţi cu umbrele şi cu palmele noastre; într-un colţ e urma obrazului tău nervos – atunci când s-a lipit de zid să se răcorească. Ai usturat peretele cu obrazul tău, lăsând urmă.

Our Jazzy Room înfăşurată în straturi de pânze ondulate; patul nostru cu surpriză, minimalist, compus dintr-o saltea single; şosete moi alcătuind un covoraş lângă pat – preşul nostru deconstructivist multicolor, multiodor.

Stăm întinşi pe duşumea faţă în faţă, fiecare privind peretele din spatele celuilalt; am cusut pereţii cu privirea, doi cate doi - traiectoria privirii e firul dintre cei patru pereţi. Când închidem ochii dormitorul nostru se desface lent, pereţii coboară şi devin rampe, tavanul levitează ritmic deasupra patului, sprijinindu-se pe răsuflarea noastră, urcă şi coboară în ritmul nostru; aşa facem noi osmoză cu aerul cubic în care dormim.

Aşternuturile se inflamează îmbibându-se cu umezeala viselor noastre; locuim în pat şi până dimineaţă el ne înglobează precum spuma, precum ciuperca uriaşă.

Am desenat camera noastră cu paşii, fiecare urmă de talpă a lăsat un semn roşu; am desenat patul – în formă de noi doi suprapuşi. Perimetrul camerei e rezultatul unei plimbări circulare a tălpilor. Colţurile nu există, mişcările noastre rotunde au creat dormitorul. Avem un perete poros care se deformează pe măsură ce aruncăm spre el strănuturile matinale, tusea şi sughiţurile – peretele cu stalactite orizontale. Deasupra patului avem un baldachin făcut din râsete.

Camera noastră e desenată din interior spre exterior, dintr-o suprapunere a ipostazelor noastre; dulapul creat din gesturi precum cel de a-ţi pune ciorapii, cu uşa formată din mişcarea prin care îmi deschei sutienul.

Dormitorul nostru organic?